Cum se scoate sarma ghimpata din suflet

Sufletul. Prima si ultima frontiera.

Conform ultimelor studii ale neurostiintei, zilnic avem intre 70.000 si 90.000 de ganduri. 90% dintre ele sunt de ieri…Aceste ganduri intretin emotii in suflet.

Daca aceste emotii sunt de ieri oare de ce le aducem in prezent?

O clienta iti scrie:

„Am 38 de ani, am crescut singura la parinti, am propriul business, am tot ce-mi doresc si-mi place enorm de mult sa citesc.

Am inceput terapia prin muzica cu Robert in urma unui articol gasit pe facebook, pentru o scolioza foarte veche, castigata in clasele primare de la un ghiozdan mai mare si mai greu ca mine, purtat ani in sir cu: manuale, carti si caiete. Stiu ca am scapat penarul o data pe picior si m-a durut o luna de zile (atat de greu a fost).

Imi amintesc ca la prima sedinta de terapie cand i-am spus cauza scoliozei, Robert a replicat stins, ca pentru el: „...inteleg ca acum porti acelasi ghiozdan…„

Si „ghiozdanul” acela de care spunea Robert in prima sedinta, am realizat ca e ghiozdanul cu neintelegerile dintre tata si mama, pe care am uitat sa-l mai dau jos…

Am discutat mult pe tema asta… Cu fiecare vorba de a lui am facut noi legaturi si am tras concluzia ca in copilarie am fost pe front. Pe un front de razboi care se desfasura in interior.

Sa nu-ti inchipui ca am tras cu arma cand am fost copil, eu atunci nu am realizat mai nimic, doar am trait si simtit.

Nu am tras niciun glont si nu am incasat niciun glont.

Razboiul a fost psihologic, subversiv, cu strangeri in brate, mangaieri si vorbe care au mascat tot timpul adevarul.

Toata viata am trait cu teama ca tata o sa plece de fiecare data cand mama e nemultumita. Si tata s-a chinuit sa faca lucrurile perfect ca mama sa fie multumita si cand nu mai rezista, incerca sa plece. Si eu luptam mai indarjit: sa invat bine- cu 10 pe linie; sa fiu cuminte; sa mananc si daca nu-mi era foame; sa mananc si daca nu-mi place, sa tac daca ma doare si sa ma prefac ca-mi omor visele caci nu erau si ale mamei si acest lucru nu l-am mai putut controla…

Sunt foarte curioasa de visele si visurile mele de atunci. Si acum descoper treptat cine sunt. Ma indragostesc treptat…de mine.

Nu am primit niciodata vreo palma de la parinti desi mi-as fi dorit sa primesc decat sa traiesc cu aceasta sarma ghimpata in suflet.

Tata nu ne-a parasit niciodata…

Intr-o zi, cand eram la facultate, am primit un telefon aproape de miezul noptii, pe la ora 23- de la mama: „Tatal tau a murit. Vino, te rog, sa ma ajuti caci nu mai pot trai…”A murit intr-un mod misterios… accident in Delta.

Si dupa moartea tatalui am trait sa o tin pe mama pe linia de supravietuire si din nou m-am amanat pe mine.

Robert m-a ajutat sa constientizez de ce am si probleme de respiratie, caci inconstient eu nu mai puteam „respira” aceasta situatie. Am experimentat pe urma cu el 5 nivele ca sa ajung pe deprindere de respiratie si multa munca cu psihicul meu ca „sa respir”.

De fiecare data cand vorbeam de tata in sedintele cu Robert eu nu ma puteam opri din plans…

Intr-o sedinta vorbindu-i din nou despre tata, el ma roaga sa ma opresc pentru moment ca sa lucram pe scolioza mea.

Ma pune sa fac niste exercitii agatandu-ma de aparatele lui ca greutatea corpului meu sa deschida vertebrele si imi cere sa ma urc pe un aparat foarte inalt.

Fiind cu gandul inca la tata am uitat de faptul ca am rau de inaltime si m-am trezit cocotata sus aproape cu capul atingand tavanul inalt.

Nu puteam sa ma misc si Robert punandu-se pe parchet incat prapastia dintre mine si el sa fie mai mare, imi cerea cu o voce blanda sa ii povestesc mai departe despre tatal meu.

S-a oprit timpul.

Si gandul despre tata nu mai aparea caci mintea era goala.

Dupa o eternitate de timp…mi-am simtit muschii si parca timpul o luase intr-un nou start. I-am spus atunci : „sa-l lasam pe tata; acum incerc sa supravietuiesc”. Am auzit parca o voce de nicaieri: Aha! Bravo! Deci poti sa traiesti si fara tata.

Vorba m-a cutremurat si mi-a deschis ochii…

M-a luat de sus in brate si m-a lasat jos sa imi revin. Corpul inca tremura si am inceput sa ma misc.

Totul era nou: lumina din camera,…. corpul meu il simteam pentru prima data; eram foarte constienta de muschii mei, de starea noua…si cand mi-am revenit, am realizat ca timpul a fost taiat in doua si un nou start incepuse. Mi-am amintit ca Robert stia ca am frica de inaltime si, zambind in interior, i-am aruncat cu multumire un: ce bandit esti!...

Au trecut alte sedinte, spargand multe din trecutul meu in tobele lui si ritmurile lui de percutie (saracii lui vecini).

Intr-o noapte, suna telefonul. Ma uit la ceas si ceasul e trecut de ora 23. Telefoanele acestea aproape de miezul noptii ma ingheata. In trecut…

Robert e la celalalt capat al telefonului si imi zice: maine dimineata sa fii gata; plecam in Delta!

Eu am un program incarcat, clienti, responsabilitati incat o vacanta sau o iesire din Bucuresti o planific cu multe saptamani inainte. Imi ia ceva timp sa-mi fac bagajele si nu-mi plac actiunile acestea spontane. Totul trebuie planificat dinainte ca sa iasa perfect.

De la moartea tatalui meu (acum 10 ani) eu nu am mai fost in Delta si cu toate acestea i-am zis doar un; ok; mergem.

Am facut si desfacut bagaje toata noaptea. Trebuia sa nu lipseasca nimic, sa incapa totul, sa nu fie sifonat si sa fie totul perfect.

Pe la pranz am ajuns in Delta caci la fiecare popas Robert se juca cu pisicile si cainii de pe drum si ne intarzia. Nu rezervase nimic, nu avea niciun bagaj, nu avea decat hainele de pe el si zambea intr-una. Ba nu: avea laptopul la el de parca acesta l-ar fi scapat de tantari si i-ar fi oferit adapost. In fine.

Am inchiriat un vaporas si ne-am scufundat in salbaticia Deltei. Nu m-am atins de bagaje, intrucat Robert vorbise intr-adins cu capitanul vaporasului sa se grabeasca si nu am mai avut timp sa ma intorc la masina. Nu i-am mai zis nimic.

La un moment dat s-a descaltat si pe marginea vaporasului tot drumul a stat cu picioarele in apa. Mi-a facut din senin pofta si uitand de toate, de apa care mi-a ucis tatal, am coborat si eu cu picioarele in apa calduta. Ne-am stropit, ne-am intrecut in a tine talpile pe luciul apei, dusi in viteza de vaporas, am chicotit si am urmarit gaze, pasari si fluturasi. Ca niste copii.

A fost incredibil de frumos.

Uitandu-ma in urma, cateodata stam prea mult in trecut crezand ca-l respectam, caci e datoria noastra sa-l mentinem viu, si ca fara el nu supravietuim, cand de fapt e doar un timp…trecut.

Cu drag,

V.”

Concluzionand:

a. Gandurile produc emotii si emotiile puternice sunt inlocuite de alte emotii mai puternice.

b. Emotiile anterioare se depoziteaza in spate si devenind povara ne modifica coloana vertebrala.

c. 1.., 2…, 3…: sunt secunde noi (ele nu au nici o legatura cu secundele vechi). Noi luam o pensula si pictam secundele noi cu culoarea celor vechi.

Ce poti sa faci ?

Zilnic avem intre 70.000 si 90.000 de ganduri. 90% dintre ele sunt de ieri…

Deci, pana la asfintitul soarelui scapa de ele.

Cu drag,

Robert George Buliga

P.S. Urmatorul Workshop Musictherapy pe Postura corpului, Respiratie si Voce se tine in zilele de 5 si 6 septembrie (sambata si duminica) 2015, in Bucuresti.

P.P.S. Inscrierile se fac pe adresa: robert@musictherapy.ro