Cum devii autentic

AUTÉNTIC, -Ă adj. Sigur, neîndoielnic, evident, de netăgăduit; al cărui autor este incontestabil; original. (sursa D.E.X.)

Acum ceva timp in urma a venit in cabinet o tanara de 26 de ani si s-a exprimat in felul urmator:

„Spate..durere tare..studenta..imi place sa cant, dar..sunt..nu stiu..aaaa..corporatie de ceva timp.” Si incoerenta ei a durat toata sedinta.

Initial am crezut ca e o studenta din alta tara, dar a infirmat lucrul asta. Pe urma am crezut ca a avut un accident la cap si-i afectase centrul vorbirii (nici acest lucru nu se intamplase). Cat a stat la prima sedinta a cerut apa si a varsat paharul, a spart o cana, s-a lovit de obiecte, s-a impiedicat de cabluri (desi erau destul de ascunse)..Si isi cerea scuze intruna.

Am intrebat-o ce vrea de la mine si am inteles cu mare greutate (din cauza incoerentei in exprimare) ca o doare spatele de ceva vreme si ca nu mai poate sa lucreze in fata calculatorului (de durere).

Am incercat sa ii explic ca durerea fizica ascunde o durere psihica, o povara, si intreband-o ce nu functioneaza in viata ei si care este povara ei psihica, mi-a insiruit ba niste cuvinte fara legatura intre ele, ba niste explicatii puerile, fara nicio legatura cu adevaratele ei probleme, incat m-am lasat pagubas sa mai aflu un raspuns. Parea picata din luna.

Am lucrat cu ea sa-i scot durerea cat am putut de repede, pentru ca mai apoi sa putem vorbi ca oamenii. Paragrafele cu caracter italic (inclinat) ti le scrie ea:

„Imi aduc aminte cum am facut ochii mari la Robert cand mi-a spus ca vom lucra pana cand nu voi mai avea deloc dureri. Nu stiam cum este sa traiesti fara ele. Din punct de vedere fizic aveam musculatura slaba, nu imi cunosteam corpul, iar durerile de spate teribile nu ma lasau sa fiu. Pentru o perioada de timp nu am mai avut dureri. Si am inteles de la Robert ca durerea va recidiva daca nu rezolv cauza psihica ce a provocat-o. Mi-a fost foarte greu sa constientizez ca duc povara parintilor in spate, dupa cum imi sugera Robert. Orice imi explica si argumenta imi suna ca si cum ar fi vorbit despre alta persoana. Am refuzat orice discutie in plus legata de tema asta.

Am sustinut in fata lui Robert ca povara mea nu sunt parintii, ci pierderea drumului catre implinirea vocatiei mele-cantatul cu vocea. M-am incapatanat si l-am convins sa lucram pe vocatie.

Am iubit mereu muzica. Am renuntat la ea din motive rationale, iar asta a adus multa nefericire, o povara in plus in viata mea..

Am lucrat la Strategia <Primul concert cu propria trupa> impreuna cu Robert. De fapt, el mi-a dat mura in gura 🙂 Pur si simplu nu stiam sa scriu o strategie.. 

Primul pas era sa pun anunt ca doresc sa creez trupa. Eram entuziasmata, dar si neincrezatoare: cine sa o ma ia pe mine in serios? Am dat, totusi, drumul la anunt. Urmarea a fost mult, mult peste asteptari: am primit raspuns dupa raspuns de la chitaristi, bassisti, tobosari etc.. Tot ce aveam nevoie! Eram in culmea fericirii si…

Au urmat intalniri cu viitorii membri ai trupei. Nu pot sa uit cum i-am adunat pe mai multi intr-un local sa vedem ce putem realiza impreuna. Ma bucuram de prezenta lor, dar ..nu curgea.. M-a atentionat si Robert ca sunt aritmica (nu pot tine ritmul), dar nu l-am prea bagat in seama. Acum eu cantam in legea mea si membrii trupei abia se tineau dupa mine. Intr-o zi tobosarul m-a luat deoparte si m-a luat la intrebari: <De ce cant in legea mea? De ce nu comunic cu ei, cand cant? De ce sunt increzuta? De ce nu ma las condusa de beat-ul tobosarului? De ce aduc in muzica problemele mele personale? Vorbele tobosarului erau identice cu cele ale lui Robert si pe care nu le-am ascultat. Imi venea sa intru in pamant de rusine si orgoliul m-a orbit…Am ales sa opresc incet-incet proiectul si trupa…s-a stins.

In continuare am refuzat sa lucrez pe ce imi dadea Robert in terapie si, dupa esecul cu trupa, i-am spus ca vreau sa cant mai departe.

O clienta de-a lui avea nevoie de o voce care sa ii incante pentru maxim jumatate de ora pe un vapor.

Trebuia sa cant 3 melodii compuse de mine (de preferat cele in romana) si alte piese mai vechi-jazz si soul- fara sa fiu acompaniata. 

…A venit momentul sa cant… Am blocat toata sensibilitatea si am cantat tehnic.Ca atare, nu a iesit ce trebuia. Am cantat 3 piese bine ( nu in romana cum ma rugase clienta..), dupa care, cand am incercat sa cant din nou, mi-a fugit vocea.. nu am putut improviza, nu am putut fi spontana din cauza fricii pe care incercam sa o controlez...Dupa acel episod neplacut, clienta mi-a trimis un mail in care imi dadea sfaturi, pe un ton superior:s-a suparat pe mine si a ales sa nu mai vorbeasca cu Robert (lucru pe care l-am aflat tarziu de tot), considerand prestatia mea un esec.

Dupa toate astea, Robert a ales sa ma sustina in continuare…

Dupa esecul cu trupa si cu cantatul pe vapor am realizat ca pe partea de cariera nu pot face nimic fara echilibru emotional si cred ca Robert in mod voit m-a lasat sa experimentez cele 2 esecuri ca sa invat.

Am decis sa ascult de ceea ce imi spunea el- inca de la inceput- si ,mai departe, din sedintele au curs focusate pe ce fac eu cu gandurile mele (cum ii spune Robert: mentalizare excesiva).

M-a pus sa ma uit in oglinda in timp ce explicam ceva-orice, si am realizat socata – in timp ce vorbeam-ca eu nu eram acolo, mintea mea se gandea la altceva. Nu stiam ce se intampla cu mine..”

Iti explic ce nu intelegea clienta mea. Exista 6 emotii de baza folosite in profiling :dezgust, dispret, manie, surpriza, tristete si frica.Aceste emotii se citesc pe chipul nostru prin microexpresii (microexpresia dureaza o fractiune de secunda pe chipul nostru). Pe chipul clientei apareau microexpresii legate ba de dispret, ba de tristete, in timp ce vorbele ei transmiteau entuziasmul. Un nonsens si un fake-face. Si de la constientizarea aceasta (fake-face) a inceput adevaratul proces de lucru cu ea.

Scrie clienta in continuare:

„ Intr-una din sedinte, m-a pus sa-mi scriu cele mai mari dorinte si sa le ordonez. M-a lasat un timp indelungat (cred ca depasisem ora..). Eu in prima faza puneam fericirea familiei pe primul loc, uitand de mine. Atunci am constientizat ca mereu am facut asa. Am schimbat ordinea si pentru prima oara in viata mea am indraznit sa ma pun pe mine pe primul loc. Sa incep sa ma iubesc pe mine 🙂

Mie mi-a fost foarte frica in copilarie de tata. Si de asta am incercat ca, prin tot ceea ce fac, sa il multumesc pe el. La scoala am copiat din personalitatile colegilor, am vrut sa ii multumesc pe ei inaintea mea, apoi la serviciu am continuat cu aceeasi placa. Nu stiu cine sunt, nu stiu ce vreau cu adevarat, nu ma mai simt, imi este foarte greu sa ma iubesc asa cum sunt. Si am asa o frica de oameni, pt ei am muncit toata viata mea sa-i multumesc si am …obosit.

Dar vai, ce m-a pus Robert sa fac….

Inca nu consideram ca merit sa primesc tot ce imi doresc. Iar cand am considerat ca merit, incercam sa controlez ca sa primesc mai repede. Si imi doream TOT.