musictherapy.ro

Era prin 2005, București. Și eram atât de fericit că toate îmi mergeau prost, încât mergeam cu capu-n pământ și asistam, neputincios, la cinematograful imaginar din mintea mea: filmul în care prietena îmi zicea: bye-bye, filmul cu nuvela pe care n-o mai terminam de scris, concertul lui Mozart pentru clarinet pe care nu ma puteam concentra și multe altele, pe care nu are sens să ți le zic, ca să nu te întristez.

Pe stradă , am zărit un panou publicitar, un anunț despre un …semi-maraton. (Eu nu obișnuiesc sa alerg.) Nu aveam nici un antrenament, dar am văzut în acea competiție șansa de a-mi ridica capul din pământ.

Mi-am notat ziua și ora întrecerii și am făcut rost de o pereche de teniși de la un coleg de cămin, cu un număr mai mic-într-adevăr-dar i-am probat și păreau ok. (Am considerat că adidașii mei sunt prea grei.)

Te duc un pic în timp-căci are legatură-la un concert din Baia Mare, din perioada liceului. Aglomerația era mare și m-am pierdut de sora mea, tocmai în pauza concertului și când ea avea nevoie de mine. A început să mă caute cu o prietena de a ei, care nu mă cunoștea pe mine. Dorind să o ajute, prietena a întrebat-o pe sora mea cum arăt. Sora mea a stat un pic pe gânduri… și pe urmă i-a zis repede: ”Caută un  schelet.” (Când ne-am regăsit, prietena ei a zis: : ”A!.. ăsta e scheletul.”)

Revin la competiție. M-am gândit eu, că o să se uite mulțimea lung la mine, la semi-maraton, când o sa vadă un schelet alergând. Așa că mi-am luat un trening și m-am dus să alerg.

Startul se dădea în fața Hotelului Intercontinental. Mulțime mare. Toți alergătorii îmbrăcați în maieu și-n șort, eu în trening. Unii săreau pe loc, alții își scuturau pulpele de la picioare- se încălzeau. Mie mi s-a părut ciudată maimuțăreala lor și fiindcă am început să mă plictisesc, am făcut rost de o țigară. Mi-am aprins-o și pe la jumătatea ei, aud cum strigă  unul din organizatori la mine, pentru faptul că fumez înaintea efortului fizic. I-am zis că așa se întâmplă când întârzie startul: alergătorii se apucă de fumat.

S-a dat startul. Trebuia să ajung de la Intercontinental, la Piața Charles de Gaulle, sa fac 7 ture în jurul Parcului Herestrău și pe urmă să mă întorc înapoi în Piață.

Și m-am pornit să alerg. Cam toți mă depășeau, dar nu prea mă interesa, căci eu gândeam că dacă ajung să închei semi-maratonul, toate problemele mele se vor rezolva. Și a început o ploaie torențiala… Și mi s-a umflat treningul de atâta apă. Devenise atât de greu încât simțeam că alerg cu un rucsac plin în spate. Și pe pistă mai era și apă, încât picioarele îți fugeau când pășeai; când în stânga, când în dreapta.

Și dacă am văzut eu că atâtea forțe s-au vorbit să mă scoată din cursa, m-am gândit că o respirație mai profundă va oxigena mai bine creierul și mușchii. Am început să-mi controlez respirația, sa inspir cât mai jos, să cobor diafragma ca plămânii să se umfle la maxim.

Alergam și pista se făcea din ce în ce mai lungă și mai… goală. Am început să mă întreb dacă nu cumva am ieșit de pe pista marcata și alerg aiurea prin București.

La orizont am auzit din mulțime strigând: “ Mai este unul!…Hai!…Hai ,băiete… poți! Mai ai un pic! Hai! Hai! Hai! Și am trecut linia de sosire în uralele organizatorilor care nu s-au plictisit să aștepte și entuziasmați că nu am abandonat. La recepția dată în cinstea alergătorilor, un antrenor m-a întrebat ce am făcut de am rezistat ca și amator pe pista și i-am răspuns că m-am concentrat pe o respirație toraco-abdominală. (Mi-a zis un bravo.)

După această recepție și întrecere m-am ales cu o diplomă (cea de jos), un tricou (probabil să las treningul acasă data viitoare) și toate unghiile de la degetele de la picioare, după o săptămână s-au înnegrit și au căzut ( Am alergat încălțat cu teniși cu un număr mai mic). Ajuns acasă nici o problema din cele lăsate nu s-au rezolvat, însă am realizat că am o tehnică de respirație foarte bună.

Tu cum respiri?

Ți se ridică umerii și toracele sau se umflă doar partea de sub stern în jos (abdomenul) ?

Cu prietenie,

Robert George Buliga

P.s. Aștept comentariile voastre ca să știu ce pregătesc în articolul viitor. : )

Vroiam să-ți scriu despre George Enescu, dar pentru că au bătut la ușă niște sentimente…. exact când eu, bucuros, trăgeam concluziile…  m-am trezit că îți scriu altceva:

Cu ceva timp în urmă s-a pus în scenă “Meșterul Manole“, la Teatrul Național din Cluj, într-o variantă de teatru muzical.

M-am dus și eu la casting… am primit partiturile și m-am pus pe studiat. După un timp, ne-am întâlnit toți – instrumentiști, cântăreți, actori și balerine – la preselecție cu Maria Sa, regizorul. Adunați acolo, a venit timpul ca regizorul să-l înștiințeze pe Manole care-i sunt meșterii. După un studiu atent i-a spus fiecăruia ce rol a primit (tu ești Petru, dulgherul, tu ești… ș.a.m.d.). I-a numărat – au ieșit 8 meșteri. ”Dar unde-i al nouălea ?! Cum îl cheamă pe al nouălea ?” …se agita regizorul… și liniște.

Și regizorul s-a plimbat printre noi, ne-a studiat pe fiecare în parte… s-a oprit în dreptul meu, m-a privit lung… ți o dată a strigat bucuros: “De azi ești Zebedei, sfârmător de piatră!”

Și cu un nod în gât, din acel moment m-a chinuit  partitura lui Zebedei:… 4, 5 ore de studiu individual și alte 5, 6 în teatru, zilnic… Dar am învățat-o repede pe de rost; nu că eram eu foarte grozav, ci ca să văd jocul balerinelor ce dansau la 2 metri de mine. 🙂

Și printre ele am observat o balerină mai cuminte, mai candidă, cu un ușor tremur în glas. Se vedea că se concentrează mai greu, dar din cauza vorbelor de duh care se strecurau, șoptit, dinspre partitura “meșterilor”. Ba am surprins-o roșind… și în pauze, deși băieții roiau în jurul ei, mai tot timpul se retrăgea într-un colț al ei, sătula peste cap de dezinvoltura lor. Cum se terminau repetițiile ea fugea la mașina ei, pe care o parca imediat la intrarea în teatru.

A doua zi  venind eu – Zebedei – la repetiții, mai devreme, îi văd mașina și nu știu ce-mi trece prin minte și mă abat repede pe la o florărie, cer un boboc de trandafir (cât un deget) și-l pun sub ștergătorul de la parbrizul mașinii ei, fără să ma vadă nimeni. Urc în teatru, trec pe lângă balerină și-o salut indiferent.

Și-n fiecare zi când aveam repetiții – nu mai erau zilnice – mă abăteam pe la vreo florărie și luam câte-un boboc diferit de floare. La fel, ma uitam să nu mă vadă nimeni și-i puneam floarea sub ștergător. Și treceam pe lângă fată ca și cum nu aș fi făcut nimic.

După premieră, într-un weekend stau să apară culoarea verde la semafor ca să trec strada, și apare… mașina ei. Normal, capul meu într-o parte… Mâinile încep să se lungească, nu stau nici spânzurate, dar nici în buzunar; Și după vreo 15-20 secunde întorc capul încet în direcția ei… Și ochii mei dau de ai ei; ea flutură în aer degetul arătător apostrofându-mă, zâmbește larg și îmi face semn să intru-n mașina ei.

Pe urmă a fost și mai frumos, dar până într-o zi. M-a chemat și speriată a început să-mi înșiruie: că ea nu mai poate să stea în 2 bărci, că ea are un prieten de câțiva ani, că o să ne stricăm sufletește. Și o întreb și eu de ce nu mi-a spus – și ea-mi răspunde că… nu știe.

Acum e trecut.

Dar iar mi s-a întâmplat… în alt decor…. și iar sunt praf.

Buun. Ce-i de făcut? Am luat din trusa muzicală:

1. O pastilă de Nina Simone , “Ain’t Got No..I’v Got Live”
2. O altă pastilă de Debussy, “Claire de lune”
3. Și o alta pastila de  Wagner, “Forest Murmurs”

S-a facut liniște în interior și am început să mă analizez ; să-mi pun întrebări. Și am realizat că bunătatea și dragostea sunt 2 surori care merg, mână-n mână, ca pe-o scară.

Scara aceasta e rezemată undeva sus, de îngeri, iar baza ei e undeva jos de tot, într-o pâcla numita prostie (?). Liftul acela care coboară sau te urcă pe scara se numește : discernământ.

Scopul muzicii e să te facă să vibrezi în armonie și sunt adeptul emoțiilor de orice fel, dar nu trebuie uitat discernământul, care stabilește doza.

Al tău, Zebedei.