Cum se câștigă semi-maratonul sau Cât de bine respiri

Era prin 2005, București. Și eram atât de fericit că toate îmi mergeau prost, încât mergeam cu capu-n pământ și asistam, neputincios, la cinematograful imaginar din mintea mea: filmul în care prietena îmi zicea: bye-bye, filmul cu nuvela pe care n-o mai terminam de scris, concertul lui Mozart pentru clarinet pe care nu ma puteam concentra și multe altele, pe care nu are sens să ți le zic, ca să nu te întristez.

Pe stradă , am zărit un panou publicitar, un anunț despre un …semi-maraton. (Eu nu obișnuiesc sa alerg.) Nu aveam nici un antrenament, dar am văzut în acea competiție șansa de a-mi ridica capul din pământ.

Mi-am notat ziua și ora întrecerii și am făcut rost de o pereche de teniși de la un coleg de cămin, cu un număr mai mic-într-adevăr-dar i-am probat și păreau ok. (Am considerat că adidașii mei sunt prea grei.)

Te duc un pic în timp-căci are legatură-la un concert din Baia Mare, din perioada liceului. Aglomerația era mare și m-am pierdut de sora mea, tocmai în pauza concertului și când ea avea nevoie de mine. A început să mă caute cu o prietena de a ei, care nu mă cunoștea pe mine. Dorind să o ajute, prietena a întrebat-o pe sora mea cum arăt. Sora mea a stat un pic pe gânduri… și pe urmă i-a zis repede: ”Caută un  schelet.” (Când ne-am regăsit, prietena ei a zis: : ”A!.. ăsta e scheletul.”)

Revin la competiție. M-am gândit eu, că o să se uite mulțimea lung la mine, la semi-maraton, când o sa vadă un schelet alergând. Așa că mi-am luat un trening și m-am dus să alerg.

Startul se dădea în fața Hotelului Intercontinental. Mulțime mare. Toți alergătorii îmbrăcați în maieu și-n șort, eu în trening. Unii săreau pe loc, alții își scuturau pulpele de la picioare- se încălzeau. Mie mi s-a părut ciudată maimuțăreala lor și fiindcă am început să mă plictisesc, am făcut rost de o țigară. Mi-am aprins-o și pe la jumătatea ei, aud cum strigă  unul din organizatori la mine, pentru faptul că fumez înaintea efortului fizic. I-am zis că așa se întâmplă când întârzie startul: alergătorii se apucă de fumat.

S-a dat startul. Trebuia să ajung de la Intercontinental, la Piața Charles de Gaulle, sa fac 7 ture în jurul Parcului Herestrău și pe urmă să mă întorc înapoi în Piață.

Și m-am pornit să alerg. Cam toți mă depășeau, dar nu prea mă interesa, căci eu gândeam că dacă ajung să închei semi-maratonul, toate problemele mele se vor rezolva. Și a început o ploaie torențiala… Și mi s-a umflat treningul de atâta apă. Devenise atât de greu încât simțeam că alerg cu un rucsac plin în spate. Și pe pistă mai era și apă, încât picioarele îți fugeau când pășeai; când în stânga, când în dreapta.

Și dacă am văzut eu că atâtea forțe s-au vorbit să mă scoată din cursa, m-am gândit că o respirație mai profundă va oxigena mai bine creierul și mușchii. Am început să-mi controlez respirația, sa inspir cât mai jos, să cobor diafragma ca plămânii să se umfle la maxim.

Alergam și pista se făcea din ce în ce mai lungă și mai… goală. Am început să mă întreb dacă nu cumva am ieșit de pe pista marcata și alerg aiurea prin București.

La orizont am auzit din mulțime strigând: “ Mai este unul!…Hai!…Hai ,băiete… poți! Mai ai un pic! Hai! Hai! Hai! Și am trecut linia de sosire în uralele organizatorilor care nu s-au plictisit să aștepte și entuziasmați că nu am abandonat. La recepția dată în cinstea alergătorilor, un antrenor m-a întrebat ce am făcut de am rezistat ca și amator pe pista și i-am răspuns că m-am concentrat pe o respirație toraco-abdominală. (Mi-a zis un bravo.)

După această recepție și întrecere m-am ales cu o diplomă (cea de jos), un tricou (probabil să las treningul acasă data viitoare) și toate unghiile de la degetele de la picioare, după o săptămână s-au înnegrit și au căzut ( Am alergat încălțat cu teniși cu un număr mai mic). Ajuns acasă nici o problema din cele lăsate nu s-au rezolvat, însă am realizat că am o tehnică de respirație foarte bună.

Tu cum respiri?

Ți se ridică umerii și toracele sau se umflă doar partea de sub stern în jos (abdomenul) ?

 

Cu prietenie,

Robert George Buliga

P.s. Aștept comentariile voastre ca să știu ce pregătesc în articolul viitor. : )

Portarul, ușa și… cvarta sau Cum să fii indiferent la ce spun ceilalți despre tine

În anul 1, s-au eliberat 2 posturi în cadrul facultății, compartimentul  studiouri acustice.  M-am înscris pentru concurs.  Au fost 4 candidați din anul 5 și eu-bobocul.

Mi-am luat bibliografia și am început să mă pregătesc, mai intens vreo 2 săptămâni… Era mai mult un examen teoretic. Și mai rămăseseră vreo 2 zile-vineri și sâmbătă-până la concurs, căci duminică era închis, zile mai libere ca să mă joc și eu un pic cu aparatura aceea acustică… Tot în acea vineri, tata a venit pe la mine (nu-l mai văzusem de ceva vreme și eram și un pic emoționat) și mi-a zis că nu are sens să mă prezint, pentru că la genul acesta de concurs, câștigătorii sunt știuți dinainte (?) și că are nevoie de mine în nu știu ce problemă.

Am renunțat, mâhnit și am plecat din Cluj.

Au trecut 3 zile fără să mă uit pe materiale, instrumente specifice studiourilor să le analizez- nu aveam… Tata nu avea cu mine nicio problemă de rezolvat (?).  Eu eram plecat din Cluj… Deci nu mai aveam nicio șansă la concurs.

Luni, dimineață cu 20 de minute înainte de a pleca trenul din gară spre concurs, mă trezește prin telefon, tata: “Ce faci? De ce nu te duci la Cluj, la concurs? Ți-am lăsat bani de taxi și de tren, pe masă.” (deși bani aveam) și  a închis.

Am rămas uluit.

Am prins trenul de Baia Mare-Cluj Napoca și cu remușcări pentru ne-studiul meu în cele 3 zile, m-am prezentat la concurs.

Proba practică mi s-a părut relativ ușoară. Cea scrisă-foarte ușoară. Dădusem Bac-ul din istoria muzicii, urmase admiterea, eram în anul 1, mai acumulasem ceva informații în 2 luni de facultate. După cerințe se punea accent pe teorie… Eram pe val. Deci, șansele mele crescuseră la 100%.

După concurs s-au afișat rezultatele:

Robert-primul picat. ( nota 8 și ceva). A căzut cerul pe mine. Cu genunchii înmuiați ,cred, că am și tras un plâns în toaleta Cons’ului… Nici acum nu înțeleg de ce… Vreo 2 luni de zile nu am mai trecut prin facultate. M-am retras la Biblioteca Universitară.

Și cărțile de acolo mi-au explicat că lipsa mea de la cursuri se explica astfel- am început să urăsc: (!) pe mine, pe ceilalți, pe studio, pe încălțările care s-au urcat în tren…

Coincidență sau nu, după o lună mă sună un monah, a cărui discipol îi eram. Află de starea mea sufletească și întristat, îmi spune că eu ar trebui să deschid ușa fiecărui profesor, coleg, muzician sau om de rând-și nu invers. Vorbea în pilde…

Eu, novice, repede (dar pe undeva și să-i fac în ciudă mentorului):

Am luat un sacou. Am scris pe o etichetă: ”PORTAR” , am prins-o-n piept  și cu ea m-am dus la Conservator.

M-am postat în fața bibliotecii și fiecărui profesor universitar, coleg știut și neștiut din facultate, care vroia sa intre-n bibliotecă: îi zâmbeam, îi uram spor la citit și-i deschideam ușa bibliotecii. Ba mai mult: celui căruia nu-i intuiam mersul înspre sala de lectura, îi ceream scuze și-i deschideam cu un zâmbet sincer și a doua ușă: ușa sălii de lectură.

Și până seara am făcut o baie de emoții de tot felul: lumea îmi zâmbea, unii râdeau de se prăpădeau, alții m-au felicitat pentru nota de la concurs, cerându-mi detalii, o profesoară care m-a văzut la concurs m-a strâns în brațe și vreo 3 colege m-au pupat.

Seara, după trebușoara asta eram alt om. Zâmbeam – în interior-într-una.:)

A doua zi mi-am reluat cursurile…

 

Aruncă-te!  Fă ce simți! ( Indiferent ce spun ceilalți!):

 

Ignoranța e o boală; e trecătoare, dar e necesar să o conștientizezi și să scapi și de ea.

Examenele sunt pentru întărirea ta.

Oamenii sunt pentru îmbrățișat: cu gândul, cu ochii, cu brațele,… cu muzica.

 

În muzică există un interval numit cvartă, interval pe care muzicienii antichității l-au transpus muzicii din mișcarea planetelor. (Asupra celorlalte intervale voi reveni în viitor).

La popoarele pașnice sau foarte pașnice se găsește aceasta cvartă în imnurile oficiale, în cântecele de luptă.

De ce ?

Deoarece,  cvarta anunță:  atacul, trezirea sau  vigilenta. Cvarta te aruncă-n “bătălie”.

Ascultă primele 2 sunete din „Imnul României: http://www.youtube.com/watch?v=kqYCLYCQ2vs„, corespunzătoare celor 2 silabe din primul cuvânt: „De-șteap-tă-te….” Primele 2 sunete formează o cvartă, cvarta care deschide pe urmă, fiecare strofă.

Ți-am dat exemplu acest “imn”, pentru ca tu să reusești să ”cânți” acest interval de cvartă.

 

Cu prietenie,

Robert George Buliga

P.S. “Tu știi să cânți o cvartă?” 🙂

Și regizorul s-a uitat la mine… și a spus : ” De azi ești Zebedei!”

Vroiam să-ți scriu despre George Enescu, dar pentru că au bătut la ușă niște sentimente…. exact când eu, bucuros, trăgeam concluziile…  m-am trezit că îți scriu altceva:

Cu ceva timp în urmă s-a pus în scenă “Meșterul Manole“, la Teatrul Național din Cluj, într-o variantă de teatru muzical.

M-am dus și eu la casting… am primit partiturile și m-am pus pe studiat. După un timp, ne-am întâlnit toți – instrumentiști, cântăreți, actori și balerine – la preselecție cu Maria Sa, regizorul. Adunați acolo, a venit timpul ca regizorul să-l înștiințeze pe Manole care-i sunt meșterii. După un studiu atent i-a spus fiecăruia ce rol a primit (tu ești Petru, dulgherul, tu ești… ș.a.m.d.). I-a numărat – au ieșit 8 meșteri. ”Dar unde-i al nouălea ?! Cum îl cheamă pe al nouălea ?” …se agita regizorul… și liniște.

Și regizorul s-a plimbat printre noi, ne-a studiat pe fiecare în parte… s-a oprit în dreptul meu, m-a privit lung… ți o dată a strigat bucuros: “De azi ești Zebedei, sfârmător de piatră!

Și cu un nod în gât, din acel moment m-a chinuit  partitura lui Zebedei:… 4, 5 ore de studiu individual și alte 5, 6 în teatru, zilnic… Dar am învățat-o repede pe de rost; nu că eram eu foarte grozav, ci ca să văd jocul balerinelor ce dansau la 2 metri de mine. 🙂

Și printre ele am observat o balerină mai cuminte, mai candidă, cu un ușor tremur în glas. Se vedea că se concentrează mai greu, dar din cauza vorbelor de duh care se strecurau, șoptit, dinspre partitura “meșterilor”. Ba am surprins-o roșind… și în pauze, deși băieții roiau în jurul ei, mai tot timpul se retrăgea într-un colț al ei, sătula peste cap de dezinvoltura lor. Cum se terminau repetițiile ea fugea la mașina ei, pe care o parca imediat la intrarea în teatru.

A doua zi  venind eu – Zebedei – la repetiții, mai devreme, îi văd mașina și nu știu ce-mi trece prin minte și mă abat repede pe la o florărie, cer un boboc de trandafir (cât un deget) și-l pun sub ștergătorul de la parbrizul mașinii ei, fără să ma vadă nimeni. Urc în teatru, trec pe lângă balerină și-o salut indiferent.

Și-n fiecare zi când aveam repetiții – nu mai erau zilnice – mă abăteam pe la vreo florărie și luam câte-un boboc diferit de floare. La fel, ma uitam să nu mă vadă nimeni și-i puneam floarea sub ștergător. Și treceam pe lângă fată ca și cum nu aș fi făcut nimic.

După premieră, într-un weekend stau să apară culoarea verde la semafor ca să trec strada, și apare… mașina ei. Normal, capul meu într-o parte… Mâinile încep să se lungească, nu stau nici spânzurate, dar nici în buzunar; Și după vreo 15-20 secunde întorc capul încet în direcția ei… Și ochii mei dau de ai ei; ea flutură în aer degetul arătător apostrofându-mă, zâmbește larg și îmi face semn să intru-n mașina ei.

Pe urmă a fost și mai frumos, dar până într-o zi. M-a chemat și speriată a început să-mi înșiruie: că ea nu mai poate să stea în 2 bărci, că ea are un prieten de câțiva ani, că o să ne stricăm sufletește. Și o întreb și eu de ce nu mi-a spus – și ea-mi răspunde că… nu știe.

Acum e trecut.

Dar iar mi s-a întâmplat… în alt decor…. și iar sunt praf.

Buun. Ce-i de făcut? Am luat din trusa muzicală:

  1. O pastilă de Nina Simone , “Ain’t Got No..I’v Got Live”
  2. O altă pastilă de Debussy, “Claire de lune”
  3. Și o alta pastila de  Wagner, “Forest Murmurs”

S-a facut liniște în interior și am început să mă analizez ; să-mi pun întrebări. Și am realizat că bunătatea și dragostea sunt 2 surori care merg, mână-n mână, ca pe-o scară.

Scara aceasta e rezemată undeva sus, de îngeri, iar baza ei e undeva jos de tot, într-o pâcla numita prostie (?). Liftul acela care coboară sau te urcă pe scara se numește : discernământ.

Scopul muzicii e să te facă să vibrezi în armonie și sunt adeptul emoțiilor de orice fel, dar nu trebuie uitat discernământul, care stabilește doza.

Al tău, Zebedei.

Doi frați sau povestea poveștii celor 90 de lei

Acest site vă va demonstra că sunetele sunt gânduri, genurile muzicale (jazz, rock-and-roll etc.) sunt fețe ale sufletului, că armonia nu e numai în muzica ci și între planete, în om și între oameni….

Am 20 de ani de prietenie cu un instrument numit clarinet și nu cred nici acum că sunt persoana potrivită care să vorbească despre muzică; dau dreptate acelui artist care după 7 decenii de experiență (în desen) mărturisea, la 80 de ani, că în sfârșit știe să deseneze un  punct.

Dar imboldul de a vă scrie mi l-au dat 2 oameni – ce stau în spatele a 2 site-uri: construimimperii.ro și 4tuning.ro – și traineri ce i-am avut la un curs de anteprenoriat, la Predeal.

Facem un salt în timp…

În clasa a 5-a am primit o carte, un manual de „cetire” din perioada monarhiei românești. În carte era o lecție, o poveste despre 2 frați, care pe mine m-a impresionat și m-a determinat să păstrez cartea până în 2012.

Am vândut-o unui anticar cu 90 de lei într-un moment, în care doream să particip la un curs de anteprenoriat – să mă „agăț” oarecum de curs, plătind o primă rată – și, undeva, există în mine o oarecare îndoială în privința onestității relațiilor dintre oameni.

Cu un stres maxim am ajuns la Predeal.

Am ramas înmărmurit….

Personajele din povestea „mea”… erau aici:

Se vorbește că într-o țară îndepărtată trăiau 2 frați. Fratele mai mare avea soție și copii iar fratele mai mic avea doar soție. Erau vecini și fiecare muncea și cultiva câte un ogor, an de an. După ce recolta se cocea, era culeasă, pusă în snopi și stivuită pe câmp.
Într-un an, într-o noapte, fratele fără copii s-a trezit cu următorul gând:
„- Mă duc tiptil pe ogor, am să iau 2 snopi de grâu din stiva mea și am să-i pun în stiva frateleui meu. Are copii și cu siguranță îi va folosi.”

Zis și făcut.

A doua noapte, fratele ce avea mulți copii i-a zis nevestii lui:
„-Mă duc tiptil să iau 2 snopi de pe ogorul meu și am să-i pun în stiva fratelui meu. El nu are copii dar cu cei 2 snopi va face economii”
.
În următoarea zi, ziua pe camp, cei 2 frați s-au întâlnit, s-au salutat și s-au uitat discret fiecare la snopii celuilalt. Mare le fu mirarea când văzură că grămezile de snopi erau la fel.

Peste alte două nopți, fratele fără copii se sculă cu noaptea-n cap și luă 4 snopi de grâu din stiva proprie și îi duse în gramada fratelui mai mare.
A doua zi, fratele mai mare observă gramada vecinului său mai mica și se îngrijoră că acesta va sărăci… Cum se lăsă noaptea se sculă, se duse pe ogorul său, luă 4 snopi și îi cără pe ogorul vecinului său.


Așa au făcut nopți, și nopți și alte nopți la rând.

Într-o noapte, cei 2 frați s-au întâlnit pe câmp, fiecare cărând celuilalt snopi de grâu în spate.
Atât de mult s-au emoționat, fiecare, de vederea celuilalt încât s-au îmbrățișat și-au plâns.

Nu vreau să renunțați la cărțile de suflet pe care le aveți in biblioteca personală. Țin în continuare la cărți, crezând că pe om, o grădină și o bibliotecă îl pot face fericit. ( Cicero).

Dar, eu m-am schimbat și pus în situația de a alege între obiecte (sau cărți) și oameni, aleg oamenii și toată armonia din ei și dintre ei.