De ce gândurile distrug copilăria sau CUM SĂ DEVII COPIL (II)

Ce este greșit ?cum ar putea fi reparat acest cerc? copil – adult – copil. Intrăm în viața de adult cu șanse inegale date de copilărie, ne petrecem viața de adult încercând să reparăm câte ceva sau mai rău rămânând prizonierii unei copilării ratate pentru ca viața să ne arunce din nou în viața de copil prin neputințe fizice și ștergerea memoriei… este posibil să te plimbi la nesfârșit pe aceste spirale pentru a te putea întâlnii pe tine?”( întreabă Carmen).

1. ADEVĂRUL, IUBIREA și PUTEREA sunt concepte universale. În funcție de cât investim în nivelul nostru de evoluție, receptăm realitatea în mod diferit. Ajungem să credem în dreptatea mea, adevărul meu și binele meu, însă observațiile noastre sunt iluzii (parafrazând o discuție cu Felicia U).

În particular, cercul e o iluzie. Există numai 2 paradigme: copilul și copilul-adult. (A se înțelege “copil” matur sau copil cu creier rațional).

Unui nou născut îi funcționează creierul emoțional (sistemul limbic) la fel de bine ca și unui adult, cu diferența că neocortexul (creierul rațional) e ca o foaie albă și nu poate explica reacțiile emoționale”. ( Sorina O). Corect.

Subliniez: nu există diferență între creierul emoțional al adultului și creierul emoțional al copilului. Deci, nu există un drum, la nivel emoțional dinspre copil spre adult, însă există o gradație dinspre bine înspre sublim. „Copilul din adult se manifestă pe toată durata vieții – la nivel emoțional” (Dan C.)

Dacă ești femeie uită-te un pic la comportamentul bărbatului de lângă tine: e un copil în toată regula, iar dacă ești bărbat privește-o pe ea cum se răsfață sau roșește când o răsfeți.

Creierul emoțional se distruge prin iluzii (când alegem greșit în cunoștință de cauză).

Sunt oameni care nu cunosc variante din care să aleagă și, fiindcă ei nu și-au exercitat liberul arbitru, se salvează prin intuiție (e o hartă în gene care îi spune că trebuie să se întoarcă). Nu au stricat nimic. Providența îi apără.

2. Nu există șanse inegale date de copilărie. Asta e iarăși o iluzie. Șansele sunt egale în copilărie; nu există Haos. Copiii nu pot să-și aleagă părinții și de aceea legea compensației e incredibilă:

Tăticii care au explozii de furie repetate asupra familiei dezvoltă mai ales în fetele lor, tendința de a-i mulțumi pe ceilalți. Legea compensației le va transforma în viitor – pe fete – în cei mai puternici manageri de personal sau negociatori. Angajatorii acestora vor afirma că puterea lor de negociere e nativă.

Nu exista copilărie ratată; copilul trăiește doar în prezent. Prezentul e optimist și e clipa. Clipa nu are ochi să se privească. (Mai târziu creierul rațional interpretează amintirile – începând cu pubertatea – și face praf emoționalul).

Atenție ! Nu confundați noroiul de pe fața unui copil cu noroiul din sufletul unui adult.

Atenție! Copilul care a avut o copilărie fericita, își poate slăbi sau pierde încrederea în sine în urma unor eșecuri sau a unor gânduri împrumutate și/sau întreținute conștient sau nu, în minte.

“…este posibil să te plimbi la nesfârșit pe aceste spirale pentru a te putea întâlni pe tine?” (întreabă aceeași Carmen)

Când se ajunge la nevoia de a lua decizii bune, pentru că prea multe au fost luate după starea de moment, inteligența nu-i garantează nimănui înțelepciunea. Înțelepciunea de a aștepta, de a decanta momentul, lăsând gândurile să se așeze, este o abilitate pe care continuăm să ne-o perfecționăm ca adulți…..” (scrie Roxana T.)

GÂNDURILE  determină în tine coexistența calităților și a defectelor. Astfel:

a.       Dacă defectele de personalitate sunt mai multe și mai puternice, avem de a face cu un om inferior, rău, bestial.

b.      Când defectele și calitățile sunt în echilibru, omul este un tip obișnuit, deoarece lupta continuă dintre rău și bine, îi consumă foarte multă energie.

c.       Dacă calitățile sunt mai puternice și mai multe decât defectele, omul tinde către supra-om, adică este un om: superior, civilizat, puternic, foarte bun, excepțional și genial.

În această categorie intră majoritatea artiștilor -oameni de teatru și de film-actori: Oana Pellea, Dan Puric, Marcel  Iureș, Olga Tudorache, Valeria Seciu, Cristina Casian, Marius Manole; regizori: Alexandru Dabija, Mona Gavrilas, Nae Caranfil; muzicieni: Virgil Francu – flautist, Ion Cudalbu – clarinetist, Octav Aurelian Popa – clarinetist, Cristian Mandeal-dirijor; plasticieni; traineri: Daniel Zărnescu, Pera Novacovici, Zoia Zărnescu; monahul: Rafael Noica și filozofii, oameni devotați umanității ca Rose-Marie Mociornița, oamenii de litere și de știință – toți aceia care se îndreaptă spre excelență în orice domeniu – și, din pacate din ce în ce mai izolat, oamenii foarte simpli de la țară, tradiționali și religioși.

Aici intră și cei care au făcut muzică în copilărie sau practică muzică din hobby (muzica s-a răsfrâns asupra lor și a sedimentat în ei o ancoră puternică cu starea de copil) și mămicile (ancora lor cu starea de copil e propriul lor copil).

Starea de copil se poate pierde foarte ușor prin gânduri și ruptura de ancore. (Acele crâmpeie din starea care a fost cândva, se văd în expresivitatea ochilor).

Cum dobândim calitățile?    

Calitățile le dobândim (doar) din/prin: liniște interioară, cunoaștere (studiu) și hrănirea creierului emoțional cu dragoste – orice tip de dragoste. (Vezi și ancorele din articolul precedent: Cum sa devii copil (I) )

Cum dobândim liniștea interioară, imediat?

Aici ma repet: liniștea interioară imediată se câștigă prin respirație; respirația toraco-abdominală mobilizează chimic forțele latente ce zac în interior.

Cu drag,

Robert George Buliga

 P.S. Urmează 2 exerciții care te țin într-un echilibru interior și care te pot scoate din orice situație de criză, exerciții care se practică în spitalele de campanie militare spre recuperarea soldațiilor traumatizați de război. 

P.P.S. Dacă ești  interesat și nu te-ai abonat încă… să nu uiți să-ți lași adresa de mail, pe site (și să confirmi apoi, link-ul din mail-ul personal). Mulțumesc.

Cum să devii copil (I)

 

Cand m-a născut, mama m-a abandonat într-un spital. A încercat tata să mă crească cu lapte praf însă medicii i-au sugerat să mă lase într-o creșă cu personal de specialitate. De la creșă am ajuns la Casa de Copii. După o vreme, munca personalului de specialitate a dat rezultate: ma legănam singur, mâncam singur; îmi sugeam degețelele de la mâini și picioare încât erau numai sânge și plângeam încontinuu. Speriat, tata m-a luat acasă și așa a început aventura vieții lui: facultate, serviciu și acasă la băiețelul lui.

Numai că atunci când se întorcea acasă îl așteptam cu surprize: înghițeam toate obiectele mici pe care le găseam, săream din pătuț și eram plin de vânătăi; spărgeam, stricam obiecte și când au început să-mi crească dințișorii am început să rod cablurile (Am și acum o imagine în minte, în care tata alerga, desculț, cu mine în brațe la urgență – la spital).

La un moment dat a apărut o femeie la noi acasă și tata mi-a zis: “Ea e mămica ta. S-a întors.” Și tare mam bucurat. M-am lipit instant de ea Numai că a plecat la scurt timp, zicându-mi în acea zi: “Mama trebuie să plece și nu te poate lua cu ea. Să fii cuminte.”

Și m-am cocoțat pe fereastră și am privit cum se îndepărta…

După câteva zile, când tata era plecat, m-am îmbrăcat gros, m-am urcat pe un scaun, am reușit să deschid ușa de la intrare și am plecat să o caut pe mama, urmând direcția pe care o văzusem pe geam. Aveam 4 ani. M-am rătăcit, s-a făcut noapte și asa s-a întâmplat prima mea fugă de acasă… (M-a găsit un polițist pe stradă pe la 2 noaptea și m-a adus acasă, descoperind aici, un părinte îmbrăcat de oraș, alb la păr, cu ochii-n gol și umezi…).

Confidența de mai sus nu e scrisă ca să te întristeze… ci e scrisă spre a analiza copilăria – în general – până la vârsta de 7 ani. Când suntem mici, toți suntem la fel (la suflet mă refer).

Stăteam și mă gândeam ce a fost în capul meu atunci (căci așa pline de emoții sunt acele momente încât parcă s-au întâmplat ieri): nici nu mi-am asumat statutul de copil părăsit, nici cel de neștiutor, nici cel de gânditor, nu am cautat niciun sens și nici vorbă să accept situația.

Când se întâmplă ceva grav în viața copiilor, adulții spun că cei mici sunt traumatizați. Eu zic invers: adulții sunt traumatizați deoarece caută… sensuri.

Sensurile vin atunci când nu le cauți.

Te gândești să accepți? Din acest moment ai încetat să mai fii copil. Când accepți deja ai căutat și ai găsit un sens, care de altfel (în acel moment de căutare) nu exista. L-ai plăsmuit ca tu să găsești pe moment liniște, însă acceptarea în general dă naștere la gânduri străine de tine, care prelucrate în conștient se vor cimenta pentru decenii în inconștient.

(De exemplu) „Un adult” care a acceptat moartea prematură a unuia dintre părinți, părinte care a avut o influență pozitivă puternică asupra lui, va creiona în inconștient o persoană “the one” pe care o va căuta în partenerul de viață, ani la rând…

„Un copil” în același caz, va lăsa ușa de la dormitor doar… deschisă. El nu așteaptă, căci pentru el nu există viitor,… doar prezent.

Da. Greu de crezut, însă uită-te un pic asupra cuvântului “acceptare”, în dicționar:

a accepta = a fi de acord cu; a primi, a consimți să…; a admite, a aproba, a încuviința. A suporta, a tolera.

Nu ți se pare că ne împrumutăm cu sensuri sau cu un fel muribund de a trăi? Un fel de: “Da. Am înțeles. Să trăiți!” (spus Minții).

Zicea la un moment dat regizorul Orlando Petriceanu în a lui teză de doctorat, asupra Eu-lui: “Între eu și tine există rațiunea.” Completez: între starea de copil, de fapt starea Eu-lui și tine domnește Mintea Superficială. Și îți explic de ce:

Noile studii științifice afirmă că după prima copilărie, omul (influențat de marasmul în care trăiește) pășește încet și sigur înspre o lume amăgitoare și evaziva: Confuzie. Incapacitate de concentrare. Respirație defectuoasă. Inconstantă.

De ce?

Pentru ca în interiorul ființei umane se dezvoltă prin intermediul dialogului interior, o “minte superficială”, care:

nu are nicio legatură cu momentul “aici și acum”, ci e focalizat complet pe trecut și viitor;

interpretează realitatea în funcție de termenii profit și pierdere;

alimentează inconștientul (creierul abdominal – sediul emoțiilor; rețeaua senzitivă e la nivelul stomacului) cu emoții foarte puternice.

Cum poți să îți dai seama?

Din momentul apariției minții superficiale, ne-am modificat respirația. Sub presiunea dialogului interior, respirăm din ce în ce mai puțin… Mușchii stomacului fiind foarte contractați preiau controlul inspirației, diafragma se blochează și nu mai coboară în jos, nepermițând – astfel  plămânilor să se umple cu aer (în partea inferioară). Simțim nevoia de aer, ne sprijinim pe mușchii stomacului și… ridicam umerii. Nu se întâmplă anatomic nimic, însă neatenți  rezolvăm problema inspirând mai des.

Din senin suntem în situație de criză. Bătăile inimii se accelerează pentru a pompa sânge în mâini și picioare, circulația sângelui se modifică, întreg organismul se încălzește. Creierul e privat de sânge și oxigen. Și astfel respirația superficială va intra în jocul minții superficiale. Din acest moment suntem într-un cerc vicios. Suntem într-o perpetuă  stare de criză. Nu mai avem energie. (Această stare devine normalitatea de zi cu zi. Ni se pare firesc să ne simțim: obosiți, bolnavi sau triști).

De aceea teoriile bio-genetice spun că în momentele de criză primează instinctul de supraviețuire și creierul primitiv. Anatomic, sângele părăsește creierul , concentrându-se în mâini spre a se apăra și în picioare spre a fugi.

Ca să nu îți dărâm crezurile tale fără să pun nimic în loc, îți sugerez:

1.      În situațiile de criză să eviți să iei hotărâri. Ce e greu de analizat bagă în cutii de carton “virtuale”. În liniște, când ai timp… te vei ocupa de ele.

2.       Pentru a  reduce și anihila o situație de criză, învață să respiri corect.

3.      Cauta în albumele vechi o poză de-a ta din prima copilarie și înrămeaz-o sau atașeaz-o oglinzii în care te privești cel mai des. (Am găsit foarte greu o poză cu mine la vârsta de 4 ani și am postat-o la începutul articolului)

      Să fii singur în poza, nu cu tata sau cu mama, pozele lor trebuie să stea pe peretele dinspre Est, între icoane, iar tu, e necesar să stai singur, pe propriile picioare; ești sănătos și cârjele – părinții – acum, nu-ți folosesc (când te vei trezi, fiind la vedere – poza – îți vei aduce aminte de tine); cea din clasa întâi sau din școală nu e valabilă căci atunci înveți să codifici realitatea (de exemplu: tatăl meu are 1,87 m – și încape în 4 litere: un “t”, apoi un “a” și se repetă; nu e corect).

4.   Chiar dacă nu recunoști… ai o foame enormă în tine de a iubi și a fi iubit… Dacă ești mămică sau tătic, să nu uiți că singura persoană de lângă tine care te iubește necondiționat e copilul tău. Dar tu știi aceste lucruri… (Am văzut zilele trecute în graba mea prin București o mămică cu un copil de mânuță, pe stradă. Știi ce ochi mari și strălucitori avea acea mămică, privindu-și copilul?… Am uitat să mă asigur în mers și, întors spre acea minunăție, am intrat cu corpul într-un panou publicitar).

5.   În iubire stă ascunsă o mare putere energetică. (O să revin pe acest subiect…)

6.   Dacă te grăbești sa-nchizi vreo ușă să știi că vei lăsa adevărul să aștepte la ușă.

De ce din nou copil?

Atunci ai fost un rege. Cândva: … Hristos, Zoroastru, Demiurgul, zeul artelor (sau în ce crezi tu) te va încorona. Doar dacă vei rămâne …copil.

Cu drag,

Robert George Buliga

P.s. Acest articol deschide seria materialelor despre concentrare, relaxare și trunchiul lor comun – respirația. Dacă ești interesat și nu te-ai abonat încă… să nu uiți să-ți lași adresa de mail, pe site (și să confirmi apoi, link-ul din mail-ul personal). Mulțumesc.

Lecție de zbor sau Cum să miroși a stele

Cu ceva timp în urmă, fiindcă mă trezeam singur – mereu am renunțat a mai sta într-un apartament de 2 camere, căci eu foloseam doar 2 metri pătrați; locul unde era biroul, stativul pentru partituri și… atât.

Încercarea mea de a nu mai deschide aceeași ușă si același bec spre singurătate s-a dovedit a fi un real eșec: mâncam pe întuneric, mă dezbracam pe întuneric (am desființat și lumina de la frigider). Ma împiedicam, spărgeam lucruri fără voia mea și…

Într-o zi mi-am luat într-o valiză strictul necesar și m-am mutat într-o camera mică, cu chirie.

Ah!… Și camera aceasta este mare, deși în ea încape doar un fotoliu, un birou și-un scaun.

Dar mi-a venit o idee trăznet: închid ochii și nu-i mai deschid o… vreme. Mi-am luat din timp bastonul alb și merg cu ochii închiși prin camera, pe stradă…

Ce bine ar fi să nu mă recunoască nimeni și să strige: Văzătorule! De ce te prefaci că nu vezi!

Și acum nu mai sunt singur… 🙂

O sa zici că e întuneric beznă, dar să știi că nu e așa: gândurile au lumină. Nu trebuie să le duci de mâna; trebuie să le dai un start și o culoare (sunt invizibile și altfel se ciocnesc…)

Și cu ochii închiși aud: ritmul inimii, ritmul gândurilor, ritmul cuvintelor rostite care sar într-un picior pe ritmul înțelegerii lor în întregul propoziției (nu se grăbesc), ritmul pașilor mei și a celor vecini… Și gesturile au ritmul propriu: dezbrăcatul, pipăitul, desfăcutul, mirositul…

Și ritmul organismului se organizează după ritmul naturii; binar și simplu: un-doi, un-doi… Nicio complicație, nicio greșeală.

Deci nu rupe ritmul… poți să-l rupi doar proporțional capacității tale de a fi reținut, de a controla, de a vedea de sus: mișcarea, gândul și cuvântul.

Și o să vezi cum gândul zboară sus… de nu-l mai vezi și se întoarce alb și cu parfum de stele.

 

Cu prietenie,

Robert George Buliga

 

Cum să atingi sublimul sau Despre inefabilul din viață, dragoste și muzică

Atingem o treaptă a succesului personal și ne credem invincibili, deștepți și frumoși. Emitem valori, judecăm acțiuni. Ne exteriorizăm și succesul se…stinge.

Câștigăm bunăvoința unui zâmbet și din acel moment credem că cel zâmbet ni se cuvine sau dorim să apară de fiecare dată când simțim nevoia să ne atingă. Dar uite că zâmbetul se stinge.

Auzim o muzică și o ascultăm ore-n șir încercând parcă să ne-o însușim și treptat melodia începe să semene cu celelalte și astfel… dispare. Și dispare pentru totdeauna pentru că ne-am modificat sufletește, dorind…

 

Exista 2 poli opuși atât în viață cât și în actul artistic: realul și idealul. În momentul finalizării  realului sau idealului se întâmplă o evaporare de emoții. E un moment discontinuu (și independent de existență a emoțiilor). E un stadiu critic căci te pune în slujba josnicului

Realul e frumos, dar idealul e sublim.

Există o graniță între frumos și sublim.

Sublimul nu se explică. Sublimul există. E în flori, în roua de pe iarba dimineții. În fluturii din natură și în cei din stomac. În zâmbetul unei fete, în zâmbetul unui copil… În gestul unui bogat sufletește către cel sărac; în sufletele rănite și vindecate, în lacrimi, în smerenia omului în fața a tot ceea ce nu el a creat, dar a reușit să observe și l-a făcut să roșească.

Dar ce poți să faci tu, omule?

  1. Când ai atins succesul să te smerești.
  2. Să înveți despre frumos ca el să se răsfrângă asupra ta și atunci când există: experiența personală, oboseala prin munca, travaliu, cumul de meditație și luciditate să treci granița dintre frumos și sublim.
  3. Când ai primit un zâmbet să-i zâmbești și tu, lăsându-i acelui zâmbet dorința de a veni lângă tine. Altfel, privindu-l insistent poți să-l ofilești, (mai mult) dorindu-l decât trebuie, să-l rănești.

Nu pune mâna pe cei cu suflete nobile.

4. Când ai auzit o Muzică care-ți face ochii umezi, înainte de a se termina, să închizi treptat sonorul, să o pui în raftul dinspre Est și să nu lași (pe ea) să se pună praful.

 

Cu prietenie,

Robert George Buliga

 

P.s. Dedicat unui suflet, Oanei Turb… (Mulțumesc).

Muzica și timpul

Îți spuneam în newsletter că la un concert unde s-a cântat Mozart, am încercat să capturez niște muzică în buzunare… pentru acasă.

Am ieșit bucuros și când am verificat buzunarele… nimic. Îți vine să crezi? Niciun sunet, nicio boabă. M-am dus lângă un felinar să mă uit mai atent: nici măcar o nuanță. Mă mulțumeam cu un „dolce” sau „piano” mai somnoros -căci se făcuse târziu. Sau… Uite! Cum am ținut gura buzunarelor cu mâinile să nu scape vreun sunet, în îmbulzeala de la ieșire putea să se rupă codița unei note, dar nu a rămas nici atât.

Aaa!! M-am prins!… Au ieșit prin ochiurile textilei. Gata: știu cu ce mă îmbrac data viitoare când mă duc la concert…

Am venit acasă mâhnit, am căutat prin cd-urile mele și am găsit melodia. Am deschis combina și casa s-a inundat de Mozart. Discret m-am îndreptat către frigider, m-am uitat peste umăr să văd dacă mă observa (melodia), am studiat – la fel de discret – dacă frigiderul are ochiuri ca și textila și când melodia era pe un fortissimo, deci era pe val… eu: pac! Am închis frigiderul. S-au auzit sunete ciudate înăuntru… parcă nu erau sunete: mai degrabă zgomote de sticle sau de farfurii… în fine; cred că un portativ a fost mai lung și s-a curbat ca să încapă.

M-am dus la combină, am închis-o și i-am scos limba în ciudă. Bucuros m-am îndreptat spre frigider și i-am deschis ușa cu o mare aștepta…

Liniște. Niciun sunet. Îți vine să crezi? Nicio boabă. Nicio codiță de… nici… Doar o farfurie și 2 sticle sparte și resturi de mâncare prin tot frigiderul.

Am căzut pe gânduri…

Muzica. Trecând dincolo de trupul ei – de portativ și de note – cu ochii ei mari și cu sufletul ei larg te mângâie. Se cuibărește în tine fără să-ți mai întrebe creierul și-ți implantează în propriul suflet: bucurie, exaltare, mulțumire, fericire, tristețe…

Nu poți să o atinginu poți să vezi ceea ce te atinge, însă-ți place.

Nu poți să o păstrezi  ca pe un tablou dintr-o expoziție sau ca pe o redută câștigată. Nici preț de 5 minute, dar nicio viață. Pentru că ea e… clipa. În următoarea secundă e alta și alta… În câte stări ai tu, in atâtea personaje se schimbă.

Ea e structurată în două. Are un univers în exterior și un altul în interiorul ei. Cel exterior se dezvăluie la prima audiție (intervale mari, mici, perfecte, vorbe mari, mici, perf… ), iar interiorul ei ți se dezvăluie doar dacă o studiezi (semiton, ton, microton, 16 armonii…)

Dacă nu o studiezi, nu o înțelegi și-o schimbi mereu.

 

Cu prietenie,

Robert George Buliga

 

Ce ți se poate întâmpla dacă gândești negativ sau introducere în muzica clasică modernă

Între cele 2 culturi și școli muzicale: germană (implementată la Cluj) și cea franceza (existentă în București) exista o diferență enormă; prima are o doză de disciplină și de aici rigurozitatea (dar și rigiditatea…), iar cea de a doua asigură libertatea necesară oricărui act artistic, lipsindu-i ce are mai bun prima.

Între cele 2 centre și 2 culturi m-am plimbat vreme de 10 ani, încă din clasa a 12-a: bani investiți, timp consumat și sănătate făcută praf. Eram atât de concentrat pe conexiuni între arte și în special între muzică și celelalte discipline încât mă retrăsesem din lumea exterioară (cotidiană).

Mi-am făcut un sistem pornit de la Universitatea Medievală (cu cele 7 arte liberale) și studiul meu era axat doar pe aria de interes. De exemplu la Bacalaureat nu m-am mai prezentat la ultima probă, căci nu-mi folosea și cele 2 clase de a 12-a care au dat examene atunci au trebuit să mă aștepte să apar și eu la examen. Președintele comisiei de bacalaureat de atunci, luând în calcul notele mele de le celelalte probe a hotărât să mă aștepte 40 minute. Și eu am apărut agale, pe o ploaie torențială de vara nu pentru a susține proba la geografie, ci pentru a studia în clădirea alăturată liceului, la pian. Și forțat de împrejurări și de rușine am susținut și ultima probă.

În continuare la facultate-la fel: foarte selectiv în alegerea cursurilor și examenelor (cu restanțe pe 3 ani date într-o toamnă -tot de rușinea față de secretară, căci mă ruga să îmi închei situația, nereușind să mă înscrie în anul 4), iar în rest: studiu la clarinet, bibliotecă, juma de săptămână în Cluj și juma de săptămână la București. Nopțile (4 pe săptămână) lucram într-un hotel de lux, ca să-mi permit cheltuielile pe cursuri cu maeștri în muzică, spectacole și drumuri București-Cluj. La un moment dat eram angajat când în București, când dincolo…Trăiam de pe azi pe mâine, pentru întâlnirea cu nu știu care personalitate în muzică, să cumpăr cartea nu știu care ș.a.m.d.

Odată maestrul de clarinet, Vlad Gheorghe (Dumnezeu să-l ierte) nu m-a primit în ziua stabilita și a trebuit să stau încă o zi în București-frumos orașul: clădiri vechi, oameni frumoși…ce mai? … pentru mine era Mecca, orașul sfânt– și cum banii ce îi aveam strânși erau bine plănuiți, am ales să mă plimb prin orașul vechi, până am ajuns prin Cișmigiu, noaptea. Obosit, m-am întins pe o bancă și am început să admir cerul: era de un albastru intens și… puzderie de stele. Și eu reconstruiam harta cerului cum învățasem eu la astronomie și număram stelele căzătoare. Și cădeau întruna: una aici, una acolo… Și brusc o stea m-a izbit în ochiul drept, și-un alt meteorit de pumn – în gură, apoi în stomac; niște degete imense s-au încleștat în părul meu lung și m-au tras de pe bancă pe asfalt și am simțit ceva vreme meteoriți de picioare și pumni în cap, coaste până am rămas inert.

Un frig intrat adânc în oase m-a trezit. Eram plin de sânge și durerile nu mă lăsau să merg drept. Am constatat cu spaimă că nu mai am portmoneul (noroc că instrumentul l-am lăsat la bagajul de mână în rucsac). Ah!… și aveam nevoie și de bani și de acte… și m-au dus la poliție să mi le recuperez. Cardul era de prisos să-l mai blochez căci era gol și…

Un an de zile am fost… mut. Orice prezență umană mă făcea agitat. Era grav dacă alerga cineva înspre mine – dezinteresat, de persoana mea;  deveneam atât de speriat încât după ce trecea de mine, mi se făcea rău. Am fost norocos că m-am îndrăgostit la un moment dat de o fată și am început să fiu, încet-încet, mai altfel…

În fine. Au trecut anii…

Zilele acestea am primit o citație, care mă anunța să mă prezint la tribunal, ca parte civilă, în nu știu ce dosar. M-am îngrozit: D-zeule! Ce s-a mai întâmplat?! Studiind dosarul mi-am amintit evenimentul cu pricina – din trecut: un filmuleț cu 3 indivizi care se chinuie să scoată banii de pe cardul meu (de atunci) declarații dezlânate și tot felul de acte. Am înțeles că în astfel de cazuri, dosarele se duc direct de la poliție la tribunal, fără a deschide vreo acțiune, vreun proces. Și am căzut pe gânduri

Am depus repede un document la registratură în care susțin că nu mă consider parte civilă în procesul respectiv și nu solicit nicio daună morală sau materială:

Poate o să zici că am înnebunit… Deloc..

1.”Lupta noastră trebuie să fie cu zeii, nu cu valeții lor”.

2. Oamenii care ne înconjoară sunt oglinda noastră: gândurile noastre pozitive sau negative îi atrag. Pe atunci eram foarte îngrijorat: pornind pe drumul meu, nu primisem binecuvântarea părinților, ba din contră: și în ziua de azi sunt considerat un vagabond (ca să folosesc un termen mai dulce) și acest gând mă consumă pe interior și poate mă mai consumă. Monahul a cărui discipol îi eram, făcuse o premoniție că în 10 ani voi îmbrăca haina de călugăr; anii s-au scurs și eu nu mi-am terminat demersul pe muzică. Lipsa unui suflet cald… Toate aceste gânduri nelămurite mă făceau să fiu îngrijorat și să gândesc în consecință.

3. Nu există granițe între oameni, empiric vorbind. Suntem legați unul de altul. La fel ca și sunetele. Fiecare sunet e susținut de alte 16. Știința și studiile au evoluat: nu mai există termenul de ne-armonie: 2 sunete străine sună armonios indiferent de raportul intervalistic (distanța între ele). Sunetele (cele 16) dintr-unul se găsesc în altul sau dacă nu, există termenul enarmonie (pentru cuvinte ar avea un înțeles de sinonime) care reglează raportul sau rapoartele între ele.

Muzica clasică modernă exploatează din plin acest fenomen; rezultatul -ceea ce se aude- e oglinda complexității firii umane. Și nu trebuie să fii expert, trebuie doar să închizi ochii și să deschizi sufletul:

John Cage, Piano Concerto (1/3)

Edgar Varese, Poeme electronique

Charles Ives, The Unanswered Question

(După fiecare link ascultat apasă săgeata ”back” din bară, nu “close”, căci te scoate din site) : )

 

Cu prietenie,

Robert George Buliga

 

P.s. Tu cum esti? Ce planuri ai? : )

Muzica, introvertitul și extrovertitul

“Uite cu ce mă umplu de energie acum, după o zi care mi-a luat toată energia: J. Brahms, Symphony No.3, Poco Allegretto.” Îmi scrie  Oana T.

Uite ce-mi scrie Mirela C: “… Eu, când îmi este lene îmi iau energia din următoarea melodie: Florence & The Machine, Breath of Life.”

Cred că știi diferența dintre introvertiți și extrovertiți, nu?  Ți-o reamintesc:

Introvertiții își iau energia din solitudine (singurătate), iar extrovertiții își iau energia din contactul cu ceilalți.

 

M-a contactat un psiholog să facem un curs despre energie. Mi-a cerut confirmarea ideii că oamenii deprimați sau doar triști greșesc atunci când ascultă muzică tristă. Nu i-am dat-o (confirmarea) și s-a întristat căci el asa a învățat la facultatea de psihologie. Total greșit. Deci:

  1. Muzica o alegi în funcție de nivelul de educație și cultura pe care l-ai acumulat.

  2. Dacă obișnuiești să alegi ca sursă de energie muzica, probabil că, fără să conștientizezi, o alegi în funcție de cele 2 tipologii: introvertit sau extrovertit.

  3. Când ești trist sau fără energie ai nevoie de muzică care să te mângâie sau măcar să fie pe starea ta. E ca și cum ai vorbi sau și-ar vorbi un confident.

  4. Când nu ai chef de nimic sau cauți ceva să te inspire -alt exemplu- alegi muzica în funcție de aceleași tipologii.

  5. Energia nu ți-o iei din muzica pe care o asculți. Energia o iei din tine, iar muzica îți declanșează aceea energie. Inconștientul este sursa. Deci cum spuneam la punctul 3, confidentul pe starea ta nu-ți dă energia lui, ci ți-o declanșează pe a ta. (Cauza rămânerii fără energie sunt gândurile).

   6. Tu ești unic. Fiecare e unic. Având  2 “creiere”, cerebral și abdominal (conștient și inconștient) ești capabil de “n” emoții, “n” stări. O floare, un zâmbet, o melodie declanșează o emoție unică în fiecare și totodată diferită de a celorlalți.

 

(Sistemul  muzical indian păstrează și astăzi pentru fiecare emoție , o scară muzicală diferită. Emoția pe care o trăiești în fața unui răsărit de soare e diferită de emoția privirii unei flori de lotus. Scara muzicală  -în general- (europenii o percep ca falsă-auditiv) e atât de simplă încât se pot construi pe aceleași sentiment, melodii diferite conforme fiecărui individ în parte. În India, fiecare om, nativ știe sau simte nevoia să cânte. Dar am sa descriu sistemul în alt articol).

 

În continuarea punctului 6, la un concert sau concurs pentru pianiștii care cântă muzică clasică, există un singur pian în sală și la el cântă ”n” pianiști, pe rând. Concursurile impun aceeași partitură pentru toți -concertul cutare sau sonata … iar fiecare pianist vine cu aportul său : touching al clapelor, feeling personal, tehnică etc… Deci, pornind de la același pian, aceeași partitură, fiecare pianist e unic descriind o altă partitură în aceeași partitură. Câți pianiști cântă, atatea partituri după aceeași partitură, se aud în sală.

 

7. Aceeași melodie, ascultată în perioade diferite ale zilei de aceeași persoană, poate să-i  transmită sau nu o emoție diferită de cea inițială. (Iarăși și gândurile schimbă stările).

8. Timpii principali sau secundari pe care se încep ritmurile melodiilor  nu vor declanșa în noi depresie sau exaltare. ( O altă idee învechită și greșita pe care o citesc în tratatele de psihologie. Nevoia de a băga omul în tipare vine din nevoia de cunoaștere și de a stăpâni. Suntem mai complexi și mai diferiți decât știința o poate explica).

 

 

Muzician sau nu, să nu uiți că ești unic,  prin modul în care simți și vibrezi.

 

Tu, când ești epuizat ce muzică (melodie) asculți și cărei tipologii aparții? (introvertit sau extrovertit)

 

Cu prietenie,

Robert George Buliga

Unde îți poți găsi liniștea sufletească sau despre muzica începuturilor

Ți-am scris în newsletter că obișnuiam să-mi găsesc liniștea în vremuri tulburi îmbrățișând un copac-același copac- și fiindcă într-o zi mi l-au taiat, din milă pentru copac și din disperare am căutat să-mi construiesc  un alt sistem:

Am găsit cartea psihologului Daniel Kahneman  despre activitatea creierului. Acest psiholog a primit premiul Nobel în 2002 pentru economie deoarece a demonstrat în Economia Comportamentală că omul “nu este un actor rațional”.

El afirma că gândirea umană depinde de 2 sisteme: 1.gândirea rapidă ce este inconștientă și  2-gândirea lentă, ca și activitate cerebrală conștientă.

Dacă cineva ne zâmbește într-o fotografie nu stăm să analizăm daca e bucuroasă sau furioasă. Sistemul 1 ne determină instant să zâmbim (interior). Datorită cantității enorme de informații cu care este bombardat creierul și rapidități cu care trebuie să luăm decizii, sistemul 2 intervine foarte rar.

O să revin asupra celor 2 tipuri de gândire – să le ții minte.

Am fost la o lansare de carte despre relații – oricare ar fi ele. Și această carte (“Pe mine mă cheamă George” a lui Daniel Zarnescu) mi-a completat studiul pe emoții.

Și cum autograful îmi spune că această carte a fost o partitură pentru scriitor și că speră să fie și pentru mine, am luat-o ca și-o partitură (muzicală):

Am eliminat cuvintele secundare (cuvintele care se repetă rar), am subliniat cuvintele principale (cele care se repetă cel mai des) și între cele principale am legat frazele muzicale. Și astfel am identificat 5 cuvinte spre care celelalte converg: femeie, bărbat, armonie (prin comunicare, înțelegere etc.), adevăr (prin substitutele lui) și peste toate a sunat ca o tonalitate majoră cuvantul: iubire.

Frazele muzicale se desfășoară între cele 5 cuvinte… Fraza începe cu acest cuvânt bărbat, face o dezvoltare, o boltă sș se oprește liniștit, de fiecare dată, pe cuvântul femeie. În această dezvoltare sunt alte 4 fraze mai mici cu un picior pe cuvântul adevăr, cu celălat pe cuvântul armonie și fiecare cu legături spre primele 2. Dar fraza muzicală care înghite pe toate celelalte și e spațiala, începe pe cuvantul iubire și se termină pe același cuvânt iubire, dar la octavă.

Și fiindcă autorul se teme că nu-l înțeleg , compune repede și bine:  240 de pagini.

În muzică există o scara de 5 sunete conform celei de a treia cărți (a studiului meu) și de fapt –scara-confirmată de toate tratatele de muzică, scară ce se poate transpune pe orice sunet, structura rămânând mereu aceeași.

Pe această scară, numita pentatonie (penta+tonie=5 sunete) s-au construit epocile muzicale și toate genurile (muzicale) de azi.

Pentatonia e o etapă de dezvoltare (și muzicală) a omenirii, nu aparține nici unui cult sau religii și nici într-un caz a vreunei nații.

În această aglomerație de sunete (de azi) trebuie să fii expert în sunete ca să o mai poți distinge. Dar o poți auzi în muzica gregoriană, cântare specifică liturghiei bisericii catolice, în muzica bizantină, care stă la baza liturghiei în biserica ortodoxă, în muzica sinagogilor, în moschee,  în ritualul șamanilor etc.

Omenirea a evoluat. Creierul uman a devenit din ce în ce mai sofisticat in limbaje. Cu toate acestea când e pus în situația de a explica modernul, se întoarce în trecut;  momentele: de introspecție, de emoție, de inspirație, de legături cu lumea inefabilă, și le trage din manuscrise, limbi uitate, legende, povești și muzică cu structuri pentatonice (muzica începuturilor).

Această muzică deschide porți spre lumea nevazută. Această muzică se adresează sistemului 1 al creierului (gândirea rapidă) și-l educă. În momentul în care vrei să treci acea lume, mental, în sistemul 2- aceasta dispare. Preoți, șamani, profeți se spune că o cântă;  silabisesc cuvintele pe sunete a oricărui text religios și treptat, treptat… nu se mai aud, deși buzele se mișcă. Ei sunt “dincolo”. (Ei îi spun rugăciunea inimii). Mi s-a permis ca muzician să stau în altarul unei mânăstiri (în care am primit cu greu aprobarea fiind un neinițiat, un nereligios – pentru ei) in timpul slujbei și dintr-un colț am urmărit slujba ținută de un monah, care cu ochii închiși și căruia nu i se spusese că eu eram prezent, intra în aceea lume …

Acolo emoțiile omului sunt dozate, curate și terapeutice. Acolo omul primește liniștea și seninatatea unui copil.

Cu prietenie,

Robert George Buliga

 

P.s: Tu unde iti cauti linistea sufleteasca?

( Acest articol este dedicat persoanelor foarte sensibile si in special Oanei Tu…)

Tu poți să cânți în somn ?

Creierul  uman e o instituție bancară structurată pe 3 niveluri: nivelul mezencefalic, nivelul bulbar și nivelul cortical.

Să nu faci confuzie cu cele 4 tipuri de creier: reptilian, limbic, neocortexul și cortexul prefrontal, care sunt doar personalități din bancă, pe care constiința ta le consultă…

În timpul zilei, creierul funcționează pe toate nivelurile: mezencefalic, bulbar și cortical.

 

Dar ce se întâmplă când tu dormi?

În timpul somnului nivelul mezencefalic și bulbar rămân de serviciu în continuare. Trebuie să prelucreze, să stocheze sau să elimine informațiile care s-au adunat peste zi.

La cele 2 niveluri treze -24 din 24- se formează vorbirea;  așa se explică de ce există persoane care vorbesc și-n somn.

 

 Cine se duce la culcare cu tine?

Nivelul cortical.

Când tu ai intrat în somn, nivelul cortical a stins și el lumina.

 

Poți să și cânți?

Nu.

De ce?

 Cântul sau cântarea e controlată de nivelul cortical. În timpul somnului, nivelul cortical doarme odată cu tine.

 

 

Daca ești o ea,  imaginează-ți ce ar fi dacă în timpul tău cel mai dulce de somn nocturn, cel care doarme lângă tine ar cânta: „Aria Toreadorului ” din opera “Carmen” de Georges Bizet?

Sau dacă ești un el și dormi neîntors, după o partidă de fotbal cu băieții, te-ar trezi „Habanera” (din aceeași operă „Carmen”) cântată de cea care doarme dusă lânga tine?

 

Cu prietenie,

Robert George Buliga

De ce relația dintre oameni durează sau despre prietenia sunetelor

Cu câteva zile înainte de a muri, pictorul Ștefan Luchian era semi-paralizat la pat, cu suferințe fizice și sufletești îngrozitoare. Ținea ușa neîncuiată pentru ca puținii prieteni care-l mai vizitau să nu-l determine să se ridice din pat.

Camera lui stătea mai tot timpul în întuneric deoarece lumânările se consumau foarte repede…

Într-o seară, târziu, pe o vreme ploioasă, a bătut la ușa lui un străin. A intrat fără să zică nimic, și-a pus pelerina-n cui și și-a așezat o cutie pe masă. A deschis-o. A scos o vioară și-a început să cânte.

Atunci s-au revărsat în cameră: portative, mângâieri de sunete, amintiri, curcubee, copilării, râsete și îngeri. Și lacrimi multe pe obrajii suferindului (Luchian).

Străinul (după vreo 2 ore) s-a oprit. Și-a pus vioara în toc. Și-a luat pelerina din cui și înainte de a pleca, a spus cu un oftat adânc și tremurat:… George Enescu.

 

Relația “mută” dintre cei doi artiști (până în acel moment cei doi nu s-au cunoscut) m-a pus pe gânduri  și  am ajuns la următoarea concluzie:

Între 2 necunoscuți sau cunoscuți (unul altuia) există o chimie condiționată de valorile comune celor 2.

Așa cum în relația dintre 2 oameni armonia este dată de valorile care stau în spatele fiecăruia, în muzică, armonia dintre sunete este dată de structura comună ce se află în spatele fiecărui sunet.

În fiecare sunet există sau co-există alte 16 sunete, numite armonice.

În realitatea sonoră, când auzi 1 sunet de fapt tu auzi 16 sunete. Tu probabil distingi vibrațiile lor ca un întreg, dar muzicienii -fără doar și poate- le disting pe toate, separat.

Parfumul sonor specific fiecărei relații dintre 2 sunete (numit și interval) este distinct tocmai datorită structurii, legăturilor ce se crează între cele 32 (16+16) sunete.

Așa cum la oameni există relații armonioase și relații false, la fel în muzică există relații muzicale armonioase și relații muzicale nearmonioase sau disonante.

Deci, un sunet are 16 valori.

Tu… câte valori (personale) ai?

 

 

Cu prietenie,

Robert George Buliga