Și regizorul s-a uitat la mine… și a spus : ” De azi ești Zebedei!”

Vroiam să-ți scriu despre George Enescu, dar pentru că au bătut la ușă niște sentimente…. exact când eu, bucuros, trăgeam concluziile…  m-am trezit că îți scriu altceva:

Cu ceva timp în urmă s-a pus în scenă “Meșterul Manole“, la Teatrul Național din Cluj, într-o variantă de teatru muzical.

M-am dus și eu la casting… am primit partiturile și m-am pus pe studiat. După un timp, ne-am întâlnit toți – instrumentiști, cântăreți, actori și balerine – la preselecție cu Maria Sa, regizorul. Adunați acolo, a venit timpul ca regizorul să-l înștiințeze pe Manole care-i sunt meșterii. După un studiu atent i-a spus fiecăruia ce rol a primit (tu ești Petru, dulgherul, tu ești… ș.a.m.d.). I-a numărat – au ieșit 8 meșteri. ”Dar unde-i al nouălea ?! Cum îl cheamă pe al nouălea ?” …se agita regizorul… și liniște.

Și regizorul s-a plimbat printre noi, ne-a studiat pe fiecare în parte… s-a oprit în dreptul meu, m-a privit lung… ți o dată a strigat bucuros: “De azi ești Zebedei, sfârmător de piatră!

Și cu un nod în gât, din acel moment m-a chinuit  partitura lui Zebedei:… 4, 5 ore de studiu individual și alte 5, 6 în teatru, zilnic… Dar am învățat-o repede pe de rost; nu că eram eu foarte grozav, ci ca să văd jocul balerinelor ce dansau la 2 metri de mine. 🙂

Și printre ele am observat o balerină mai cuminte, mai candidă, cu un ușor tremur în glas. Se vedea că se concentrează mai greu, dar din cauza vorbelor de duh care se strecurau, șoptit, dinspre partitura “meșterilor”. Ba am surprins-o roșind… și în pauze, deși băieții roiau în jurul ei, mai tot timpul se retrăgea într-un colț al ei, sătula peste cap de dezinvoltura lor. Cum se terminau repetițiile ea fugea la mașina ei, pe care o parca imediat la intrarea în teatru.

A doua zi  venind eu – Zebedei – la repetiții, mai devreme, îi văd mașina și nu știu ce-mi trece prin minte și mă abat repede pe la o florărie, cer un boboc de trandafir (cât un deget) și-l pun sub ștergătorul de la parbrizul mașinii ei, fără să ma vadă nimeni. Urc în teatru, trec pe lângă balerină și-o salut indiferent.

Și-n fiecare zi când aveam repetiții – nu mai erau zilnice – mă abăteam pe la vreo florărie și luam câte-un boboc diferit de floare. La fel, ma uitam să nu mă vadă nimeni și-i puneam floarea sub ștergător. Și treceam pe lângă fată ca și cum nu aș fi făcut nimic.

După premieră, într-un weekend stau să apară culoarea verde la semafor ca să trec strada, și apare… mașina ei. Normal, capul meu într-o parte… Mâinile încep să se lungească, nu stau nici spânzurate, dar nici în buzunar; Și după vreo 15-20 secunde întorc capul încet în direcția ei… Și ochii mei dau de ai ei; ea flutură în aer degetul arătător apostrofându-mă, zâmbește larg și îmi face semn să intru-n mașina ei.

Pe urmă a fost și mai frumos, dar până într-o zi. M-a chemat și speriată a început să-mi înșiruie: că ea nu mai poate să stea în 2 bărci, că ea are un prieten de câțiva ani, că o să ne stricăm sufletește. Și o întreb și eu de ce nu mi-a spus – și ea-mi răspunde că… nu știe.

Acum e trecut.

Dar iar mi s-a întâmplat… în alt decor…. și iar sunt praf.

Buun. Ce-i de făcut? Am luat din trusa muzicală:

  1. O pastilă de Nina Simone , “Ain’t Got No..I’v Got Live”
  2. O altă pastilă de Debussy, “Claire de lune”
  3. Și o alta pastila de  Wagner, “Forest Murmurs”

S-a facut liniște în interior și am început să mă analizez ; să-mi pun întrebări. Și am realizat că bunătatea și dragostea sunt 2 surori care merg, mână-n mână, ca pe-o scară.

Scara aceasta e rezemată undeva sus, de îngeri, iar baza ei e undeva jos de tot, într-o pâcla numita prostie (?). Liftul acela care coboară sau te urcă pe scara se numește : discernământ.

Scopul muzicii e să te facă să vibrezi în armonie și sunt adeptul emoțiilor de orice fel, dar nu trebuie uitat discernământul, care stabilește doza.

Al tău, Zebedei.


Comentarii

Și regizorul s-a uitat la mine… și a spus : ” De azi ești Zebedei!” — 19 comentarii

  1. frumoasa exprimare a experientelor de viata si a trairilor tale! multumim ca le impartasesti cu noi. mi-au placut pastilele muzicale! am si eu, dalea psihlogice. sa ne mai incanti!

  2. :)…am cam ramas fara cuvinte….; sa-mi spui despre ce vrei sa mai scriu. Nu vreau sa-ti irosesti timpul citind povestile mele,..vreau doar sa te provoc sa ai emotii si sa te intorci la experientele tale; (nu-mi fac probleme in legatura cu discernamantul tau)

  3. Super tare Robert, faine pastilele muzicale si foarte faina povestea lui Zebedei 😀 ..iti multumesc pentru acest articol pe care l-ai impartasit cu noi

  4. Stii ce cred eu Robert, ca oamenii se tem sa tem sa traiasca viata cu sentimentele pe care le declanseaza muzica, un fel de nu se cuvine, nu se cuvine sa muncesti ca si ai asculta un vals , sau sa iubesti ca si cum ai ascuta un (sau dansa ) un tango, sa fii alaturi de copiii tai pe un concert pentru pian a lui Mozard, cand muzica inceteaza ,inima se inchide de frica vulnerabilitatii, dar se inchide si usa spre vindecare si evolutie (ridicarea pe scara).Foarte frumoasa povestea ta , mai ales pentru ca tu traiesti muzical, iar prin povestile tale si muzica oferita putem sa regasim si noi armonia interioara. La multi ani!

    • Mi-ai adus aminte de mitul pesterii. E foarte adevarat.
      Daca faci tu o schimbare ,ceilalti se vor lua dupa tine..in proportie mica si apoi din ce in ce mai mare. Si atunci vei spune: oamenii nu se mai tem sa traiasca viata cu sentimentele pe care le declanseaza muzica, deoarece si-au dat seama ca ei sunt muzica.
      Multumesc pentru urare. 🙂

  5. Robert, atata bucurie si atata emotie buna si intensa aduci in mine cu tot ce scrii si transmiti. Imi merg la suflet scrierile tale si sugestiile muzicale… Te rog sa o tii tot asa, ca este fantastic ce faci tu aici!

  6. Impresionanta si frumoasa istorioara! Ai darul cel frumos „de a scri”, pentru noi, momentele si trairile vietii tale. Putini sunt cei care isi iau inima in dinti si isi astern cu delicatete gindurile si emotiile pe foi albe,si cine stie in timp ce valoare vor avea!!!
    Frumos!!!

  7. Superba, superba exprimarea: „Scara aceasta e rezemata undeva sus, de ingeri, iar baza ei e undeva jos de tot, intr-o pacla numita prostie (?). Liftul acela care coboara sau te urca pe scara se numeste : discernamant.

    Asa este. Spui cuvinte de aur. Felicitari inca o data!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *