Cum să devii copil (I)

 

Cand m-a născut, mama m-a abandonat într-un spital. A încercat tata să mă crească cu lapte praf însă medicii i-au sugerat să mă lase într-o creșă cu personal de specialitate. De la creșă am ajuns la Casa de Copii. După o vreme, munca personalului de specialitate a dat rezultate: ma legănam singur, mâncam singur; îmi sugeam degețelele de la mâini și picioare încât erau numai sânge și plângeam încontinuu. Speriat, tata m-a luat acasă și așa a început aventura vieții lui: facultate, serviciu și acasă la băiețelul lui.

Numai că atunci când se întorcea acasă îl așteptam cu surprize: înghițeam toate obiectele mici pe care le găseam, săream din pătuț și eram plin de vânătăi; spărgeam, stricam obiecte și când au început să-mi crească dințișorii am început să rod cablurile (Am și acum o imagine în minte, în care tata alerga, desculț, cu mine în brațe la urgență – la spital).

La un moment dat a apărut o femeie la noi acasă și tata mi-a zis: “Ea e mămica ta. S-a întors.” Și tare mam bucurat. M-am lipit instant de ea Numai că a plecat la scurt timp, zicându-mi în acea zi: “Mama trebuie să plece și nu te poate lua cu ea. Să fii cuminte.”

Și m-am cocoțat pe fereastră și am privit cum se îndepărta…

După câteva zile, când tata era plecat, m-am îmbrăcat gros, m-am urcat pe un scaun, am reușit să deschid ușa de la intrare și am plecat să o caut pe mama, urmând direcția pe care o văzusem pe geam. Aveam 4 ani. M-am rătăcit, s-a făcut noapte și asa s-a întâmplat prima mea fugă de acasă… (M-a găsit un polițist pe stradă pe la 2 noaptea și m-a adus acasă, descoperind aici, un părinte îmbrăcat de oraș, alb la păr, cu ochii-n gol și umezi…).

Confidența de mai sus nu e scrisă ca să te întristeze… ci e scrisă spre a analiza copilăria – în general – până la vârsta de 7 ani. Când suntem mici, toți suntem la fel (la suflet mă refer).

Stăteam și mă gândeam ce a fost în capul meu atunci (căci așa pline de emoții sunt acele momente încât parcă s-au întâmplat ieri): nici nu mi-am asumat statutul de copil părăsit, nici cel de neștiutor, nici cel de gânditor, nu am cautat niciun sens și nici vorbă să accept situația.

Când se întâmplă ceva grav în viața copiilor, adulții spun că cei mici sunt traumatizați. Eu zic invers: adulții sunt traumatizați deoarece caută… sensuri.

Sensurile vin atunci când nu le cauți.

Te gândești să accepți? Din acest moment ai încetat să mai fii copil. Când accepți deja ai căutat și ai găsit un sens, care de altfel (în acel moment de căutare) nu exista. L-ai plăsmuit ca tu să găsești pe moment liniște, însă acceptarea în general dă naștere la gânduri străine de tine, care prelucrate în conștient se vor cimenta pentru decenii în inconștient.

(De exemplu) „Un adult” care a acceptat moartea prematură a unuia dintre părinți, părinte care a avut o influență pozitivă puternică asupra lui, va creiona în inconștient o persoană “the one” pe care o va căuta în partenerul de viață, ani la rând…

„Un copil” în același caz, va lăsa ușa de la dormitor doar… deschisă. El nu așteaptă, căci pentru el nu există viitor,… doar prezent.

Da. Greu de crezut, însă uită-te un pic asupra cuvântului “acceptare”, în dicționar:

a accepta = a fi de acord cu; a primi, a consimți să…; a admite, a aproba, a încuviința. A suporta, a tolera.

Nu ți se pare că ne împrumutăm cu sensuri sau cu un fel muribund de a trăi? Un fel de: “Da. Am înțeles. Să trăiți!” (spus Minții).

Zicea la un moment dat regizorul Orlando Petriceanu în a lui teză de doctorat, asupra Eu-lui: “Între eu și tine există rațiunea.” Completez: între starea de copil, de fapt starea Eu-lui și tine domnește Mintea Superficială. Și îți explic de ce:

Noile studii științifice afirmă că după prima copilărie, omul (influențat de marasmul în care trăiește) pășește încet și sigur înspre o lume amăgitoare și evaziva: Confuzie. Incapacitate de concentrare. Respirație defectuoasă. Inconstantă.

De ce?

Pentru ca în interiorul ființei umane se dezvoltă prin intermediul dialogului interior, o “minte superficială”, care:

nu are nicio legatură cu momentul “aici și acum”, ci e focalizat complet pe trecut și viitor;

interpretează realitatea în funcție de termenii profit și pierdere;

alimentează inconștientul (creierul abdominal – sediul emoțiilor; rețeaua senzitivă e la nivelul stomacului) cu emoții foarte puternice.

Cum poți să îți dai seama?

Din momentul apariției minții superficiale, ne-am modificat respirația. Sub presiunea dialogului interior, respirăm din ce în ce mai puțin… Mușchii stomacului fiind foarte contractați preiau controlul inspirației, diafragma se blochează și nu mai coboară în jos, nepermițând – astfel  plămânilor să se umple cu aer (în partea inferioară). Simțim nevoia de aer, ne sprijinim pe mușchii stomacului și… ridicam umerii. Nu se întâmplă anatomic nimic, însă neatenți  rezolvăm problema inspirând mai des.

Din senin suntem în situație de criză. Bătăile inimii se accelerează pentru a pompa sânge în mâini și picioare, circulația sângelui se modifică, întreg organismul se încălzește. Creierul e privat de sânge și oxigen. Și astfel respirația superficială va intra în jocul minții superficiale. Din acest moment suntem într-un cerc vicios. Suntem într-o perpetuă  stare de criză. Nu mai avem energie. (Această stare devine normalitatea de zi cu zi. Ni se pare firesc să ne simțim: obosiți, bolnavi sau triști).

De aceea teoriile bio-genetice spun că în momentele de criză primează instinctul de supraviețuire și creierul primitiv. Anatomic, sângele părăsește creierul , concentrându-se în mâini spre a se apăra și în picioare spre a fugi.

Ca să nu îți dărâm crezurile tale fără să pun nimic în loc, îți sugerez:

1.      În situațiile de criză să eviți să iei hotărâri. Ce e greu de analizat bagă în cutii de carton “virtuale”. În liniște, când ai timp… te vei ocupa de ele.

2.       Pentru a  reduce și anihila o situație de criză, învață să respiri corect.

3.      Cauta în albumele vechi o poză de-a ta din prima copilarie și înrămeaz-o sau atașeaz-o oglinzii în care te privești cel mai des. (Am găsit foarte greu o poză cu mine la vârsta de 4 ani și am postat-o la începutul articolului)

      Să fii singur în poza, nu cu tata sau cu mama, pozele lor trebuie să stea pe peretele dinspre Est, între icoane, iar tu, e necesar să stai singur, pe propriile picioare; ești sănătos și cârjele – părinții – acum, nu-ți folosesc (când te vei trezi, fiind la vedere – poza – îți vei aduce aminte de tine); cea din clasa întâi sau din școală nu e valabilă căci atunci înveți să codifici realitatea (de exemplu: tatăl meu are 1,87 m – și încape în 4 litere: un “t”, apoi un “a” și se repetă; nu e corect).

4.   Chiar dacă nu recunoști… ai o foame enormă în tine de a iubi și a fi iubit… Dacă ești mămică sau tătic, să nu uiți că singura persoană de lângă tine care te iubește necondiționat e copilul tău. Dar tu știi aceste lucruri… (Am văzut zilele trecute în graba mea prin București o mămică cu un copil de mânuță, pe stradă. Știi ce ochi mari și strălucitori avea acea mămică, privindu-și copilul?… Am uitat să mă asigur în mers și, întors spre acea minunăție, am intrat cu corpul într-un panou publicitar).

5.   În iubire stă ascunsă o mare putere energetică. (O să revin pe acest subiect…)

6.   Dacă te grăbești sa-nchizi vreo ușă să știi că vei lăsa adevărul să aștepte la ușă.

De ce din nou copil?

Atunci ai fost un rege. Cândva: … Hristos, Zoroastru, Demiurgul, zeul artelor (sau în ce crezi tu) te va încorona. Doar dacă vei rămâne …copil.

Cu drag,

Robert George Buliga

P.s. Acest articol deschide seria materialelor despre concentrare, relaxare și trunchiul lor comun – respirația. Dacă ești interesat și nu te-ai abonat încă… să nu uiți să-ți lași adresa de mail, pe site (și să confirmi apoi, link-ul din mail-ul personal). Mulțumesc.


Comentarii

Cum să devii copil (I) — 48 de comentarii

  1. ce pot sa spun….din nou plin de surprize cum deja ne-ai obisnuit. Nu te cunosc Robert, dar ceea ce scrii spune foarte mult despre minunata persoana care esti!!! 🙂

  2. Imi era dor sa mai scrii. Peticesc gaurile pe care le fac „oamenii” astia mari cu articolele tale. Il mai citesc o data, ca sa-i molfai gustul mai bine..

    • Si eu iti multumesc ( pentru comentariu). Multi se tem sa lase comentarii, crezand ca nu vor fi la inaltime …sau ca vor fi judecati etc.Nici vorba. Pe site-ul meu nu se va intampla asa ceva niciodata. Si daca zici ceva gresit caci te-ai grabit sau ai fost neatent, impreuna devenim atenti.

  3. Ce este gresit ?cum ar putea fi reparat acest cerc? copil-adult- copil .Intram in viata de adult cu sanse inegale date de copilarie, ne petrecem viata de adult incercand sa reparam cate ceva sau mai rau ramanad prizonierii unei copilarii ratate pentru ca viata sa ne aruce din nou in viata de copil prin neputinte fizice si stergerea memoriei. Tu zici ca solutia ar fi sa grabim acest proces prin constientizarea lui, prin detasarea cu luciditate, este posibil sa te plimbi la nesfarsit pe aceste spirale pentru a te putea intalnii pe tine?

    • Da, Alexandra. Povestea asta e povestea tuturor. Sa nu uit sa scriu -intr-un alt articol- conversatia intre mine si un copil orfan de la Centru de copii” Pinochio”. Pe mine m-a emotionat maxim…Multumesc.

  4. Intr-un mare final asteptat cu nerăbdare iata ca a aparut un nou articol scris de tine…si iti multumesc… 🙂 Este minunat! Si-a facut intrarea cu siceritatea sufletului tau frumos, care vrea sa impartaseasca si altora faptul ca fiecare are propria poveste si isi poate regasi linistea si multumirea sufleteasca in inocenta copilariei, traite simplu si totodata intens pe culmile adevarului. De acolo se vad cel mai bine suisurile si coborasurile, care toate te conduc pana in varf. Odata ajunsi acolo este sublim. Acolo esti doar tu cu tine insuti si oricine ar ajunge pana acolo nu va avea nevoia de a rani, ci va vrea sa ramana sa impartaseasca clipe si ipostaze ale acestei vieti. Copilaria este o stare de a fi, daca sti cum sa locuiesti in ea! O stare de a fi permanent in momentul acum si sa traiesti cu bucurie, uimit de miracolul si frumusetea vietii…..Si da! Cutiile de carton sunt bune la casa omului…respiratia este fffff importanta si mi-a placut partea cu poza din copilarie…Iti multumesc si astept sa citesc continuarea…. 🙂 Mult succes!

  5. 1. e trist ce se intampla cu copii mici atunci cand sunt neglijati. ca si adulti acestia nu reusesc de multe ori sa traiasca liberi. insa, au o alegere de facut si pot alege sa se vindece de aceste rani si sa cultive speranta in sufletele lor.

    2. in ce priveste ACCEPTAREA – nu sunt de acord cu definitia din dictionar. A accepta ceva nu inseamna a fi de acord. Inseamna ca alegi sa nu iti faci rau si sa te stresezi in timp ce cauti solutii daca acestea exista.

    De exemplu: am multa experienta cu copiii abandonati si institutionalizati. SUnt formator pe abuz si neglijare si am sute de cursuri sustinute pe aceasta tema.

    Nu sunt de acord cu ce se intampla cu copiii abandonati, insa ACCEPT situatia si nu ma mai stresez ci imi directionez toata energia si eforturile pentru a creea programe care sa=i ajute sa le fie mai usor si sa se vindece.

    • Ma bucur ca esti de acord ca… definitia din dictionar e gresita…
      Cuvantul e din limba latina si a venit cu tot cu incarcatura semantica. Nu se poate schimba sensul lui. El asta inseamna. 🙂
      Cand vorbesti despre acordul tau vis-a-vis de o situatie etc. folosesti cuvantul acceptare. Cand vrei sa exprimi ca intelegi si actionezi, NU folosesti cuvantul acceptare!
      Deci: ” Nu sunt de acord cu ce se intampla cu copii abandonati, insa ACCEPT situatia…” in aceasta formulare a ta, se traduce cu : ” Nu sunt de acord cu ce se intampla cu copii abandonati, insa SUNT DE ACORD cu situatia…” Nu?…:)
      Ori in inconstient sensurile misca lucrurile. Daca intelegi gresit, te misti gresit. (In cazul de fata: nu te misti. )

  6. Robert, ar fi multe-multe de comentat aici. Nu stiu daca intelegi bine engleza, iti las un link interesant – un fragment dintr-o carte mai mult decat importanta – „Why Love Matters: How Affection Shapes A Baby’s Brain” de Sue Gerhardt:

    http://www.ecswe.com/downloads/publications/QOC-VII/Chapter3-Why-Love-Matters-How-Affection-Shapes-a-Babys-Brain-by-Sue-Gerhardt.pdf

    Lucrurile nu sunt atat de simple, dar, pe de alta parte, nici atat de complicate. In orice caz rezumatul ar fi ca prima educatie pe care ar trebui sa o primim ar fi cea emotionala. Unui nou nascut ii functioneaza creierul emotional (sistemul limbic) la fel de bine ca si unui adult, cu diferenta ca neocortexul (creierul rational) e ca o foaie alba si nu poate explica reactiile emotionale. In plus, toate experientele, bune sau rele, se inregistreaza in sistemul limbic inainte de a putea fi rationalizate, in asa fel incat nici la maturitate nu se pot explica decat cu mare efort sau cu un ajutor din afara; e sistemul limbic cel care trimite semnale biochimice daca ceva nu merge bine, si ceea ce nu merge bine din punctul de vedere al unui bebelus sau copil e considerat un pericol din punctul de vedere emotional si se activeaza imediat mecanismul de „pericol”: secretia de adrenalina si toti hormonii fricii. De unde si reactiile de care vorbesti tu, respiratia artificiala, tensiunea in umeri etc.
    Si daca acest proces se repeta in timpul copilariei creierul incepe sa fie afectat – biochimic vorbind – de acesti hormoni. Mai apoi e influentat si corpul, evident, postura, bolile care apar… Si felul in care e privita viata, cu teama si neincredere.
    Pentru a iesi din cercul asta e nevoie de munca, dar e posibil si cunosc multa lume care, ori dupa indelungi auto-analize, ori dupa cursuri si terapii, a iesit din cerc si incearca sa se bucure de viata si de oameni – si vorbesc deja si din propria mea experienta.
    Cred ca primul pas important e constientizarea acestei situatii (eu am intarziat vreo 40 de ani ca sa imi dau seama de asta in cazul meu :-(, dar mai bine mai tarziu decat niciodata)… restul vine apoi incet-incet, cu efort, cu durere, dar si cu recompensa.

    • Ma asteptam sa-mi scrii consistent. Si-ti multumesc. In general atitudinea de copil face un salt peste toate problemele, fie ele intelese sau nu. Ca si echilibru interior copilaria e cea mai safe perioada, desi copilul e ff. vulnerabil atunci.
      Am observat ca cei mici sufera cand nu exista dragoste -n general. De exemplu o fetita de 8 ani plangea -intr-unul din cazurile studiate de mine- ca parintii ei divorteaza. Si intrebata de mine daca se simte ca nu e iubita ,mi-a raspuns ca se stie iubita de cei 2 adulti, insa o sperie ca nu exista dragoste intre ei. Acest lucru e f. profund: se zice ca cei mici sunt rezultatul unui sentiment de dragoste. Acest sentiment intrerupt, lipsa lui, o vad ca o deformare a omului. E grava INTRERUPEREA , nu lipsa sentimentului. Explicabil sau nu-spunea un monah- copii simt aceasta deformare.( Nu e in gena lui si nici in cea adultului.)
      Multumesc de link.
      Sa-mi mai scrii…

  7. Mi-ai zis bine sa stau pe scaun cand citesc articolul si am tinut cont. Incerc sa nu mai dau sensuri, ci sa ma transpun in pielea unui copil. In pielea copilului din mine. Ieri mi-am adus aminte care erau lucrurile care ma bucurau in copilarie… Ma bucur ca ai revenit…

  8. Ai multa rabdare si mult,mult bun simt…
    Nu e usor ce faci tu, sa citesti toate comentariile sa raspunzi, sa nu fi superficial…
    Felicitari pt tot, pt articol, pentru raspunsuri, pt ca faci viata unora mai frumoasa…pt ca te oferi voluntar cand are cineva nevoie de tine…
    Ai invatat o lectie de la viata si e frumos ca ii ajuti pe ceilalti sa invete din experientele tale….acum ramane doar ca „cine are urechi de auzit sa auda”…
    Iar daca nu vor auzi, nu te ingrijora, fiecare om are ritmul lui…
    Maturitate frumoasa iti doresc!

    • EHe!…Uite si un altfel de raspuns. Multumesc.:) Se vede ca ati citit tot ceea ce era de citit printre randurile din articol.( SE pare ca m-a vizitat un intelept).
      Cred ca am sa va trimit( de fapt la toata lista) un articol scris pentru comunitatea mamicilor de pe http://www.mamainvingatoare.ro. Doar atat trebuie sa faceti: sa-l cereti sa-l postez si aici.

  9. Articolul tau este surprinzator si profund, dar asat nu ma mira:)

    Insa nu pot sa nu ma intreb cum a fost viata bunicilor si bunicilor bunicilor nostri din punct de vedere emotional. In prezent suntem preocupati de auto-analiza si dezvoltare personala si ne-am angajat intr-o lupta permanenta cu noi insine pentru a deveni mai buni, ma gandesc acum oare aceasta lupta nu ne rapsete bucuria simpla de a trai?

    Mi se intampla uneori sa ma uit la bunicii mei si imi par atat de senini si de impacati cu ei insisi si cu lumea…eu de ce nu pot fi asa, de ce am mereu impresia ca trebuie sa mai castig o batalie?

    Traume din copilarie toti avem, fie ca suntem constienti de ele, fie ca nu…eu imi amintesc si ma doare la fel de tare, momentul in care tatal meu m-a comparat cu o colega de clasa…comparatia ucide, la mine a afectat grav respectul de sine. Puteam eu face altceva decat sa accept? cel putin la varsta aceea…

    Elena.

    • Daca as fi fost coleg cu tine in clasa mai mult ca sigur te-as fi invitat la joaca ca sa uiti. E o arma grozava a copiilor. Pe mine ma sperie aceptarea la adulti…; priveste-le triunghiul dintre ochi si nas: trasaturi f dure, ascutite, ochi de chinez…f putini adulti mai au seninatatea in privire si cei care o au iti vine sa-i adopti. Ar fi interesant o campanie” COPII ADOPTAND ADULTI” sau ” ADOPTA UN ADULT”. Nu de alta dar sa nu-i pierdem PE CEI BUNI.

      • Nu ai fi avut de unde sti:) eu pana de curand nu am vorbit niciodata despre asta, am ascuns-o in inima mea si am incercat sa uit…eu ma intreb cum s-a simtit sora mea care era mereu comparata cu MINE ca model pozitiv…

        Poate ca e o idee faina sa incepi sau sa incepem:) o astfel ca campanie…

        Elena.

  10. Felicitari Robert!

    Un articol extrem de sensibil care m-a facut sa-mi privesc propria mea copilarie dintr-o alta perspectiva. Credeam ca a creste in neiubire este cel mai rau lucru ce i se poate intampla unui copil, ca asta-i mutileaza sufletul si-l lipseste de ceva esential pentru propria dezvoltare emotionala. Prin urmare, am aruncat „vina” de cauta cu sete iubirea in viata de adult pe seama rezervoarelor secate de iubire ale copilariei. Acum realizez ca neiubirea pe care a simtit-o un copil este mult mai putin grava decat abandonul trait de un alt copil.
    Iti multumesc Robert si mai ales, admir curajul de a scoate la suprafata si a diseca niste trairi atat de dureroase. Astept cu mult interes continuarea.

    • Daniela,un copil crescut in neiubire nu are sufletul mutilat.Daca ajungi sa da-i sens neiubirii sufletul pierde din traire.
      Spiritul isi cauta trupul si de aceea orice mediu potrivnic lui nu-l schimba.Dincontra-copilul-e mai sensibil si mai empatic cu ceilalti.(Ca nu o arata asta e alta poveste).Copiii crescuti in neiubire sunt usor retrasi( cand ajung adulti)sau mai introspecti.
      Daca ai fi avut lipsa ceva esential in propria dezvoltare emotionala treceai indiferenta la cele scrise in articol.Mai mult: eu vad maturitate emotionala! 🙂

  11. Am revenit asupra articolului de cateva ori, copilul din mine nu a inteles gasirea de sensuri, acceptarea, desi ai dat exemple bune…

    Ma bucur ca am avut ocazia sa citesc articolul tau! 😀

    Copilaria mea a avut traumele ei… Una din efecte, la care vreau sa ma refer, s-au observat si in adolescenta si mai tarziu. Plangeam foarte usor.

    Candva, stiu ca eram mai axata pe logica, cautam raspunsuri care sa ma satisfaca din punctul asta de vedere. Acum insa, nu de foarte mult timp, reusesc sa ma bucur mai mult de prezent, sa nu imi mai pun foarte multe intrebari, sa-mi controlez mai bine emotiile.

    Copilul din mine m-a ajutat in tot acest timp sa ajung pana aici (inconstient chiar) 🙂 sunt convinsa de asta… si acum mai mult ca oricand… iar iubirea, iubirea e totul…

    Multumesc! Felicitari! si cu draG…

    • Gyongy, o sa revin asupra aceptarii in articolul urmator.( Imi este greu sa reiau explicatiile intr-un comentariu rapid).
      Ti-am recitit de n ori comentariu ca sa nu gresesc cu afirmatia urmatoare: cred ca -inconstient- te-ai refugiat in copilarie si atunci cautarea de sensuri, acceptarea ti se par straine, nu le intelegi. M-as bucura sa fie asa…:)

  12. ”Cand se ajunge la nevoia de a lua decizii bune, pentru ca prea multe au fost luate dupa starea de moment, inteligenta nu-i garanteaza nimanui intelepciunea. Intelepciunea de a astepta, de a decanta momentul, lasand gandurile sa se aseze, este o abilitate pe care continuam sa ne-o perfectionam ca adulti……”

    • Ma mai gandesc daca fac o astfel de campanie…:)Ar fi minunat ca acei oameni( adulti)sa se trezeasca , intr-o zi, cu o floare primita in dar de la un necunoscut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *