Cum găsești instant soluții la probleme

Într-o zi a venit în cabinet o persoană foarte tristă.

Ochii ei erau umezi deşi nu plângeau şi privirea deşi era curioasă, cădea în pământ…

Mă gândesc : „parcă duce supărarea tuturor omuleţilor de pe pământ.”

O întreb cu ce pot să-i fiu de folos şi ea răspunde ridicând din umeri şi abia silabisind un „nu ştiu”.

O întreb cum e cu sănătatea, relaţiile şi cariera şi îmi  răspunde stins: ” sunt…praf…”.

Nu ştiu dacă tristeţea are greutate, dar eu am simţit-o atunci de o tonă şi parcă nu era suficient,… a mai apărut şi sora-sa: ….tăcerea.

S-a zbârlit un pic pielea pe mine, m-am scuturat în interior şi zâmbind ca un nesimţit am întrebat-o când a făcut ultima oară un lucru extraordinar singură, din proprie iniţiativă şi repede m-am rugat la Cer să nu mai vină „surorile” în cabinet.

Şi minunea se întâmplă: faţa i se luminează. Ridică privirea din pământ şi un soare uriaş intră în cameră.

Nişte ochi de copil (ştrengari vinovaţi) răspund râzând amintindu-şi: „Când aveam 7 ani – acum 12 ani – am învăţat să dansez singură în oglindă.”

Şi povesteşte cum a învăţat mişcările de pe filmuleţe de pe Youtube. Şi corpul iese din rigiditate şi, minimalist şi simetric mimează niste mişcări.

Râde când povesteşte. Roşeşte uşor şi radiază această roşeaţă pentru că trăieşte momentul de atunci.

O întreb cum se simte acum când povesteşte şi răspunde pe măsură ce şi realizează ce stare bună are.

Revin cu ea la momentul prezent care o întristează şi îi cer ca detaliile prezentului să le pună într-un tablou.

Şi când tabloul ei e gata, soarele din ea începe să apună şi privirea cade şi ochii devin iar trişti.

O întorc la dansul ei din trecut şi faţa iar i se luminează, în timp ce un alt tablou cu detaliile din trecut se creionează.

Şi reuşeşte să construiască 2 tablouri: unul trist din prezent şi altul plin de lumină din trecut.

Şi trecem dintr-un tablou în altul până realizează cu exactitate: postura diferită, schimbarea respiraţiei şi a vocii (când trece dintr-un tablou în altul).

Îi explic că ceea ce facem acum se numeşte focus şi salt în timp şi lumină, din ceva trist în ceva vesel, din întuneric în lumină.

Pe urmă înţelege că prin această trecere de la ce o distruge la ce o construieşte ea îşi face muşchi psihici.

Rămâne uimită cum prin focus i se schimbă postura, respiraţia şi vocea pentru că reuşeşte să-şi controleze mintea (şi nu mintea o controlează pe ea).

Şi o întreb direct:

De ce alegi mereu tabloul trist?

Întrebarea o lasă tăcută până la terminarea şedinţei.

În şedinta următoare îi cer să caute albumul foto şi să-l aducă complet la întalnirea noastră: fiecare an de viaţă să aibă minim o poză.

Aliniem pozele pe ani crescători. Observăm amândoi că pozele au un parcurs plin de veselie până la vârsta de 12 ani, iar începând cu poza vârstei de 13 ani privirea ei e tristă în fiecare fotografie.

O întreb ce s-a întâmplat la 13 ani.

După multă linişte ochii încep să-mi transmită descoperirea ei:

„La 13 ani am observat că părinţii mei au încetat să se mai bucure de viaţă şi să se iubească, au devenit superficiali, neprezenţi şi au început să fugă de ei însăşi”.

„Atunci am hotărât să nu mai investeasc în mine şi-n ce mă bucură, ca să nu mai evoluez. Şi m-am lăsat purtată de val şi de alţii.

M-am oprit din evoluţie ca să-mi aştept părinţii să crească şi ei, dar părinţii nu au mai venit din urmă nici în ziua de azi.”

Plină de indignare şi uimire, nu-i vine să creadă ce hotărâre a luat.

Încearcă să se învinovăţească, dar n-o las să plece în direcţia vinei explicându-i că şi-a aşteptat părinţii- blocându-se pe ea- din iubire faţă de ei, dar o iubire (până la nivelul de atunci) de copil.

O las câteva minute bune singură în cabinet şi când ma întorc şi o întreb ce s-a hotărât să facă mai departe…, dar nu termin propoziţia pentru că în faţa mea în cabinet stătea un alt om; drept, luminat, cu ochii sclipind de bucurie şi speranţă.

Pleacă pentru ca i s-a terminat şedinţa şi când trece prin dreptul ferestrei cabinetului o aud fredonând ceva.

CE E DE ÎNŢELES?

  1. Copiii sunt capabili de iubire până la sacrificiu.
  2. În viaţă în trecutul nostru luăm decizii de scenariu pe care timpul le inghite şi noi uităm de ele şi ele continuă să ne influenţeze.
  3. Uneori avem nevoie de cineva din exterior să ne puna o oglindă în faţă, să ne dea o explicaţie sau să ne pună întrebarea potrivită sau un trigger.

Nu am cum să fiu de folos tuturor măcar cu o discuţie constructivă pentru că nu-mi permite timpul fizic ce a mai rămas în afara orelor din cabinet, dar am construit un joc: Melinda – Jocurile Minţii care prin joacă sau în joacă îţi pune oglinda în faţă ca să te vezi cum poate ai uitat cât de puternic eşti sau/şi unde ai rămas (în urmă).

Jocul e de tip boardgame și te pune față în față cu situații reale pe care trebuie să le rezolvi. Dacă rezolvarea găsită te șochează, te pune pe gânduri sau te emoționează, atunci vei știi unde ești cu puterea și dacă ai rămas în urmă.

Melinda – Jocurile Minţii te învață mecanismele prin care să îți câștigi puterea și libertatea, cum să o păstrezi și să o aperi de ceilalți.

Până ajunge jocul la tine – aici se poate comanda – ai 2 exerciţii:

  1. albumul foto – poza şi anul – şi urmăreşte unde se schimbă privirea, atitudinea, vibe-ul chipului – e foarte uşor de observat
  2. aminteşte-ţi când ai fost extraordinar, ai strălucit şi esti mândru de tine şi înrămează în memorie acest tablou

Ce să faci cu acest tablou?

De fiecare dată când dai de un obstacol, îl priveşti şi trăieşti acest tablou, făcând un salt în timp, la momentul extraordinar.

Vei fi uimit că ai energie, lumină şi soluţiile din momentul extraordinar  le poţi folosi în contextul neplăcut.

Experimentează şi, dacă ai nelămuriri, îmi scrii.

 

Cu drag,

Robert George Buliga


Comentarii

Cum găsești instant soluții la probleme — Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.